În numărul 34/1999 al revistei România literară, dl. Alex. Stefănescu publică o judicioasă cronică pe marginea Dictionarul Analitic al Operelor Literare Românesti, al cărui coautor sînt. Printr-un montaj contrastiv iscusit, în finalul cronicii, Domnia Sa incriminează lipsa mea de spirit critic din textul dedicat volumului Acte originale / Copii legalizate, de Gheorghe Crăciun. Necontestînd sugestia, pe care eu însumi mi-o asum în clipe de singurătate, îngăduiti-mi, vă rog, să răspund.
Nu-mi stă în măsură să discut acum criteriile de selectie care au dus la definitivarea volumului, si a celor ce urmează. Ele sînt rezultatul unei decizii colective, reflectînd atît diacronia literaturii române, cît si optiunile membrilor colectivului de redactare, care nu apartin aceluiasi segment de vîrstă. Pe lîngă criteriul valoric, operează si unul de notorietate, dictionarul propunîndu-si să integreze, nu să excludă. Putem discuta la nesfîrsit dacă e oportun sau nu să alegem doar volume, nu si titluri individuale, fiindcă optiunea exclusivă pentru primul criteriu ar duce la dileme specifice. De pildă, în cazul lui Eminescu, adoptarea primului criteriu ar retine doar Poesii, si ar lăsa pe dinafară postumele. Pe de altă parte, nimeni nu poate contesta faptul că Sara pe deal sau Luceafărul au o existentă literară autonomă, intrînd în constiinta publicului sub acest titlu, si nu ca părti integrative ale unui volum.
Dilema devine si mai adîncă atunci cînd ne oprim la capetele de pod ale cîte unei tendinte. Volumul în cauză poate să nu mai întrunească, azi, sufragiile tuturor criticilor (cum e, de pildă, Mitrea Cocor de Sadoveanu), dar la data aparitiei el era pe buzele tuturor, indicînd un curent, un parti-pris ideologic, sau o tendintă. Îl evităm, deci, din purism estetic? Părerea mea e că nu, fiindcă un dictionar de opere trebuie să fie
