Henry Troyat cel pe care îl cunoastem din romanele sale istorice este un scriitor plin de vervă, cu un umor fin si un simt precis al ironiei vietii, un autor capabil să discearnă comicul de situatie în marile drame ale unor personaje celebre din istoria omenirii, fără a altera cîtusi de putin grandoarea evenimentelor relatate, precum si fără a ciobi în vreun fel sau altul splendoarea unor mituri de eroi fondatori. Însă Troyat cel din romanele sale de fictiune, ori cel putin din acesta tradus de Virginia Carianopol pentru Editura Polirom, este atît de altfel decît cel pe care îl stiam. Verva devine calculată monotonie, ironia devine discret cinism, comicul se retrage lăsînd tragicul cumva descoperit, înecat parcă în tristetea iremediabilului său. Motivul pentru care am început să citesc această carte a fost mai curînd superficial si ocazional: titlul mi s-a părut potrivit pentru momentul în care ne aflăm. Sfîrsit de vară, de vacantă, întoarceri mai mult sau mai putin entuziaste/deprimate la universul cotidian al celorlalte 300 de zile din an.
Totusi, de dragul preciziei, trebuie mentionat că Sfîrsit de vacantă nu este titlul original, ci acela ales de traducător sau de editură, ceea ce îmi retează cumva din pofta interpretativă, din apetitul speculativ. Adevăratul titlu, din cîte am putut citi pe coperta interioară, este Une extrème amitiă, justificat si consolidat fiind de motto-ul preluat dintr-o scrisoare a Madamei de Sevignă, ă Les effets naturels d'une extrème amitiă. Într-adevăr, romanul lui Troyat relatează povestea unei prietenii bizare, între doi bărbati care se revăd după o îndelungată despărtire provocată nu de vreo neîntelegere sau incident, ci de simplu arbitrar al vietii. Unul este cercetător în domeniul medicinei, cu o căsătorie cît se poate de fericită alături de o femeie frumoasă, iubitoare, distinsă si caldă, altul este un
