Cu multi ani în urmă, a ajuns pâna la mine o undă a socului pe care îl provocasem într-o seară, pare-mi-se pe undeva la limanul Mării Negre, când, fără urmă din intransigentele breslei scolite în lumina Clasicismului Etern, mă arătasem bucuroasă să aud trompeta lui Louis, be-bop-ul Ellei, pianul Ducelui (Ellington), clarinetul lui Benny (pentru Goodman scrisese Bartăk o piesă atât de complicată precum "Contraste". Va să zică si el...). Functionau pe atunci, modest si non-agresiv, magnetofoanele noastre Tesla, din care tâsneau muzici "bune", de toate felurile. Mult mai târziu, am suportat eu însămi un soc, tocmai la un Festival Wagner - elita amatorilor, slefuită în pasiune si răbdare pentru cele grave vine acolo, la Bayreuth; uluită de supletea cu care Peter Hoffman, celebrul tenor interpret al rolului Parsifal prinsese înăltându-se în zbor - pe scenă - sulita mortală cu care vrăjitorul Klingsor ar fi reusit, în poveste, să-l ucidă, am aflat că magnificul interpret al sonurilor celeste detinea titlul de campion la Decatlon! Pe deasupra, umplea toate vitrinele cu anunturi publicitare ale concertului său "Rock" si cu mapele discurilor unde apărea dezlăntuit într-o arenă plină de fani. M-am vindecat atunci cu totul de înghetul în diplomă. Între timp, jazz-ul a urmat - în secol - o evolutie formidabilă, probabil compatibilă în inovatii si expresii diversificate cu ceea ce a produs în totalitate muzica contemporană, modernă, nouă... O altă lume de concepte, idealuri estetice în continuă devenire, probe initiatice, o carte a destinelor născute pentru extaz si prăbusiri individuale cum acest veac a fertilizat în vacarmul energiilor sale.

Jazz-ul românesc este si el o realitate multiformă, complexă. Din start, a fost, în vremuri rele, un fel de disidentă neîmblânzită. Galele de acum, la Costinesti, unde stă vacanta celor tineri, ne întâmpină