Cu volumul de debut al Alexandrei Voicu Diavolul are ochi albastri, editura Vinea confirmă un obicei mai vechi, acela al volumelor elegante, îngrijit alcătuite astfel încît să satisfacă ochiul cititorului; pentru că tot aici editura confirmă si un obicei mai nou, acela de a publica o fotografie generoasă a autorului. Nu cred că sînt multi cititori care să poată face abstractie de o astfel de fotografie atunci cînd ea apare pe una dintre coperti, si mai ales atunci cînd o ocupă în întregime pe ultima, concurînd tehnic marile reviste de modă. Fără să vrei te întrebi de ce s-a ales acest aranjament oarecum orgolios si cam greu de suportat pentru un cititor de azi: femeia-poet îmbrăcată în geacă de piele, voit nefeminină si patetic post-modernă... Există aici riscul ca atentia să fie deturnată de la continutul cărtii, asa cum s-a mai întîmplat, recent, si în alte cazuri.
Cartea are două părti, ambele intitulate Viata e ceea ce se întîmplă celorlalti si contine un fel de scurte poeme, din care o parte au fost publicate în 1993 în Nouăzeci, supliment de directie al revistei Luceafărul, beneficiind atunci de o generoasă prezentare a regretatului Cristian Popescu, reluată acum în loc de prefată. Că această carte nu te poate lăsa indiferent, după cum preconiza Cristian Popescu, e adevărat, dar asta mai ales pentru spectacolul încordat pe care îl oferă cu o ciudată satisfactie. Titlul telenovelistic este pe tot parcursul poemelor contracarat de referinte livresti care mai de care mai serioase, suficiente în sine pentru a-ti tulbura orice liniste. Pe parcursul zilei al cărei jurnal se declară a fi această carte, autoarea - sau eul liric androgin, ca să respectăm indicatiile - citeste Spinoza si Dostoievski, notează aproximativ din Thomas Mann si Emerson, îsi aminteste de Kierkegaard.
Poemele, indiferent de persoana pronumelui, sun
