MANIFEST literar deghizat în armura greoaie a unei cercetări universitare, Postmodernismul românesc de Mircea Cărtărescu a primit cel mai adecvat răspuns nu de la un critic sau istoric sau teoretician literar, ci din partea unui scriitor, Cristian Tudor Popescu. Răspuns avînd, natural si la obiect, forma unui contra-manifest literar. Ironic în substantă si de dimensiuni ceva mai modeste: doar o singură pagină în România literară (nr.31, 4-10 august 1999). Si încă la rubrica de "polemici", Literatura zilei, cum se cheamă obiectul literar lansat de Cristian Tudor Popescu, nefiind însă un răspuns neapărat polemic.
Nu era totusi nevoie de mai mult pentru un (contra) manifest literar, specie cu dezirabil si presupus efect brutal, de soc, eminamente concisă. Chiar dacă era unul sustinînd o directie literară "cu un singur reprezentant", nu altul decît însusi autorul său, cum a tinut Cristian Tudor Popescu să-si tranchilizeze nu stiu ce tulburati cititori, printr-o nouă interventie, de astă dată mai putin ironică (Fictiune si contrafictiune, în Adevărul literar si artistic, nr. 482, 24 august 1999). Cu un surîs mai degrabă trist si fără verva drăcească din primul articol, Cristian Tudor Popescu si-a explicat aici propriul (contra) manifest prin refuzul de a accepta o dogmă estetico-ideologică, aparent opusă celor care au schilodit vreme de peste patru decenii literatura română, dar procedînd la aceeasi silnică trecere a scriitorilor "prin ea ca pe macaroane prin sită". După el, si o spune, acum, direct, "Problema apare din clipa în care Cărtărescu are pretentia de a înfăsura întreaga realitate a literaturii în pelicula irizînd pestrit a postmodernismului. Mircea Cărtărescu nu rezistă nefericitei tentatii care a marcat acest secol de a ideologiza utopia si a o impune realului. Acestui demers, malefictiv după părerea mea, am încercat să-i răsp
