Dacă pentru evaluarea caracterului personal al cuiva este suficient să afli cu cine se însoteste, pentru judecarea celui colectiv si pentru determinarea constructiei lăuntrice a unei comunitătii e nevoie, musai, de o eclipsă. De una măreată si hotărîtă, exprimată fără ambiguităti în trupul înflăcărat al acelei geografii care-si caută asiduu o istorie pe măsură. Si iată că acum, tocmai în pragul noului mileniu, Dumnezeu a binecuvîntat România cu o asemenea încercare. Adică i-a dăruit o Eclipsă. Cu majusculă, totală, iremediabilă în unitatea spatio-temporală alocată. Adică pe lîngă multele eclipse partiale (economice, sociale, politice, morale s.a.m.d.), cu o bandă de acoperire care începe la Calafat si se termină chiar aci, la Carei, si cu o durată pe care nici ochelarii de tablă n-o vor putea înfrunta, mila cerească si mecanica astrală ne-au făcut cadou si una de Soare. Dar nici Dumnezeu si nici imperturbabilele cărări ale astrelor nu mai sînt ca altădată; adică inocenti în intentii si copilărosi în gesturi. Altfel spus, nu ne-au dat Eclipsa chiar degeaba. Ce-i drept, ne-au cerut în schimbul ei foarte putin, un lucru ridicol de mic, dar greu al dracului de dovedit: o probă de maturitate. O autodefinire prin reactie, o dovadă banală de bună cuviintă si poate chiar de bună crestere; lucrul acela care poate fi exprimat atît de simplu, după vorbă, după port: ,,spune-mi ce faci la eclipsă, ca să-ti spun cine esti". Si ce am făcut noi la Eclipsă nu se poate spune nici în vorbe, nici în imagini si nici măcar în folclorul muzical de ultimă oră. Pur si simplu ne-am pus poalele-n cap. Am suspinat iremediabil ca o văduvă de război, am înclestat pumnii si i-am ridicat către cer ca dacii după culesul viilor, am înjurat norii, am făcut sfestanii, am zburat cu avioane militare si civile, am sacrificat mii de pungi de Chips pentru a le folosi în loc de ochelari,