Siesta: ce cuvînt arhaic! Somnul de amiază, după un prînz copios care îti moaie fiecare fibră a corpului, toropindu-te pînă ce abia mai ai răgazul, cu ochii pe jumătate închisi, să găsesti un locsor moale pe care să te prăbusesti adînc, dormind dulce-oblomovian fiecare secundă din ceasurile asa-zis moarte ale zilei, între 2 si 3 după masa. În anumite orase ale Orientului, se pare, si astăzi institutiile, bănci, magazine, scoli, se închid între aceste ore, totul atipeste, orice suflare devine simplu sforăit, ritmic si voluptuos. Totusi, cît de neverosimilă si strict literară este o asemenea imagine! Ce lux inaccesibil pare, ce păcat de moarte, într-o lume grăbită, nervoasă, insomniacă, alertă pînă la ultima vlagă de dinaintea finalei epuizări, să dormi în plină zi! Pe de altă parte, stim prea bine că Oblomov e un nefericit, că somnul îl duce departe, spre lumea copilăriei, spre fantasmele nostalgiei sale, că doarme, asadar, ca să fugă de prezent, de realitate. Dincolo de mecanismele somatice ale somnolentei, în trîndăvie, Oblomovii din toate vremurile, se ascund si îsi veghează, de fapt, lucid si atent, propria disperare si neputintă. Un evazionism banal, cotidian, dar nu mai putin tragic. Tînjind după somnul de după-masă, nu rîvnim, măcar într-o anumită măsură, la un spatiu secret si un răstimp în care să ne ferecăm în noi însine, nu pentru a ne bucura de ceva, nu pentru a savura ceva, cum s-ar crede după nepăsătorul fluierat al adormitului si aparent înseninatul său chip, ci mai curînd, dimpotrivă, pentru a ne cufunda în întristare, pentru a ne linge rănile?
Întrebarea e partial retorică, în ce mă priveste. Este una importantă, însă, pentru că stă la temelia unor filozofii sofisticate ale melancoliei, concepute în timp de gînditori precum Robert Burton, Kierkegaard, ori Proust, ca să pomenesc doar două-trei nume. Între "demonul de a
