În Discursul anilor^90, Mihai Zamfir se arată a fi unul din cei mai eficienti antiideologi ai nostri. Am comentat, cu cîtva timp în urmă, în cîteva articole, atitudinea unui alt universitar bucurestean, ale cărui Idei inoportune dizolvau, în impact cu constiinta noastră eliberată de cenzură, nuanta voită de ironie, spre a rămîne chiar astfel: inoportune. Fostul ideolog de înaltă clasă - faptul că e dublat de un cărturar nu i-a schimbat orientarea - sustinea între altele existenta unei "literaturi sovietice" sau, prin extensie, "realist-socialiste", validă în planul valorilor, ca si "superioritatea" comunismului în raport cu nazismul. Contraargumentele noastre se văd acum substantial îmbogătite de paginile sobre, clare, convingătoare ale d-lui Mihai Zamfir, care alcătuiesc un excelent conspect al criticii comunismului. Infrastructura lor de atentă documentatie le acordă un aer inebranlabil. Am recomanda lectura lor tururor celor atrasi de problemă, atît cititorilor scutiti de preconceptii totalitare, cît si - de ce nu? - nostalgicilor ideologiei, în speranta că acestia îsi vor constientiza impasul. Iar dacă vor încerca a-si sustine tezele în continuare, am fi interesati de reactia lor, în primul rînd de replica pe care ar putea-o da acel "aristocrat" al posturii ideologice, care e autorul Ideilor inoportune, argumentatiei atît de pregnante a lui M. Zamfir.

Dl Mihai Zamfir demontează mitul comunist la trei nivele revelatoare: al istoriei, al limbii, al creatiei artistice. Să le examinăm pe rînd, în ordinea indicată mai sus care ni se pare logică, desi alta decît cea a tratării lor în economia eseistică a cărtii de care ne ocupăm. Sub unghiul istoriei, fascismul si comunismul au o origine comună. Pentru a o proba, autorul ne invită la un excurs pe tema Revolutiei franceze, cînd clasa burgheză n-a repurtat, asa cum s-ar părea, "o victori