La Întîi Mai ale anului ies pe la Curtici prima oară din tară numai pînă la Budapesta. Am uitat să notez împrejurările călătoriei, scurtă, dar nu contează. Sigur este faptul că pe ziua de 1 Mai 1960, - patru ani după revolutie (notez acum) mă îndrept întîia dată către capitala europeană pe care străinii o confundă des cu Bucuresti, spre disperarea românului cu vocatie europeană, dacă nu, si mai, universală...
Astăzi, în 1999, cînd dau de notitele carnetului mic de călătorie cu data de 1 Mai 1960, - azi scriu cu cuvintele mele de acum pe care, în 1960, mi-ar fi fost teamă să le gîndesc, măcar,... scriu că mergeam cu trenul spre Budapesta ca spre un tărîm fantastic, unde oamenii îndrăzniseră să se ridice contra trupelor sovietice ocupante, fără vreo sansă, dar să se bată cu ei, desi americanii si occidentul rămăseseră cu mîinile încrucisate conform întelegerii lor de la Yalta.
Nu spusesem nimănui. Si abia azi, în august 1999, îndrăznesc să exprim o idee multă vreme ascunsă în mine, pe care nu o împărtăseam nici celor mai apropiati cunoscuti, anume că fiecare popor, mai devreme sau mai tîrziu, va fi răsplătit de istorie după suma faptelor săvîrsite, chiar dacă aceste fapte l-au dus la un moment dat la dezastru. Or, Ungaria, după octombrie-noiembrie 1956 fusese nimicită, redusă la zero de tancurile sovietice. Mai era un lucru, pe care îl transcriu abia acum, din prudentă. Sunt, pe lîngă fapte, si gesturi, răsplătite, chiar dacă, în vremea comiterii lor, ele păreau absurde, nechibzuite... Stiu, din presa străină pe care aveam s-o citesc ulterior, că un general ungur, tînăr, care condusese luptele revolutiei, si de al cărui nume nu-mi mai amintesc, dar care nume poate fi găsit repede de cercetători, căzuse în capcana întinsă de acesti sciti... vicleni, lipsiti de orice simt, european, al onoarei si al cuvîntului dat. Ei, sovi
