Pe coperta ultimei cărti a lui Pericle Martinescu, Visul Cavalerului (Ex Ponto, Constanta, 1998, 148 p.) este reprodus celebrul tablou al lui Rafael care înfătisează un cavaler în dile-mă: de o parte, o fecioară îl îmbie cu o spadă si o carte (simboluri ale activitătii), iar de cealaltă o altă fecioară cu un buchet de flori (simbol al contemplativitătii). Sub această emblemă este asezat examenul autoscopic prin care scriitorul, într-o dispută dialogată, dintre Alter-Ego si Ego încearcă să-si definească personalitatea, biografia, cazul său. Caz interesant atât prin ceea ce are comun cu destinul generatiei sale (al acelei "corăbii cu ratati" despre care a scris altădată si pe care o caracterizau individualismul anarhic, respingerea valorilor consacrate, a idilismului, a inertiei si a provincialismului cultural, generatie care neavând un tel "s-a lăsat spulberată de toate vânturile vietii"), cât si prin ceea ce are el cu totul particular, iesit din stereotip, omul P.M. având o conditie fizică subnormală, fiind, spune el, cu un cap sau două mai mic decât ceilalti. Un caz, recunoaste el, lipsit de spectaculozitate exterioară, fiindcă scriitorul este un introvertit, simte din plin voluptatea de a rămâne un anonim, un exilat intern, care lucid, sceptic, ordonat, apărat de un sănătos echilibru moral si sufletesc, de bun-simt trăieste cu voluptate libertatea în câmpul constiintei, este hotărât să nu suporte servitutile ideologice, să nu întoarcă adevărul pe dos, să nu-l truncheze. Sobru, cumpătat, orgolios, refuză orice formă de carierism, si se complace în postura de hedonist spiritual. Un secol de barbarie, marcat de numeroase catastrofe sociale si morale fac din el un justitiar, care îsi denuntă secolul în jurnalul său, din care face o formă de supravietuire. În cartea de acum însă, mai mult decât în jurnalul, cât îl cunosteam până acum, îsi evocă copil