Pentru opera lui F.M. Dostoievski - insuficient înteleasă/apreciată de contemporani - multi dintre urmasi s-au dovedit receptivi. Din fericire, de la primele mentiuni în publicistica românească - apartinînd unui obscur "corespondent de la Petersburg"1) - pînă la cartea lui Paulin Lecca2), scriitorul rus s-a aflat în atentia constantă a cititorilor români. Mai mult: despre el au referit mai toate numele mari ale literaturii născute la vest de Nistru. O simplă enumerare se impune chiar si într-o abordare de mici proportii precum cea de fată: C. Dobrogeanu Gherea, N. Iorga, O. Goga, I. Agârbiceanu, Gala Galaction, Nichifor Crainic, B. Fundoianu, G. Ibrăileanu, M. Ralea, P. Zarifopol, F. Aderca, Al. Philippide, L. Blaga, M. Sadoveanu, M. Sebastian, Pompiliu Constantinescu, L. Rebreanu, Ion Barbu, G. Călinescu, T. Vianu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu, G.M. Zamfirescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, E. Jebeleanu, Geo Bogza, Anton Holban, Mircea Eliade, E. Lovinescu, M. Preda etc.

Comparat de critica românească fie cu Sofocle si Eschil (T. Vianu), cu Dante si Shakespeare (idem), cu Nietzsche si Stendhal (idem), fie cu Cervantes (G. Călinescu), fie cu Dionisie Areopagitul si Simion Noul Teolog (Nichifor Crainic), fie, în fine, cu Byron si Edgar Poe (Dan Petrasincu), F. M. Dostoievski a marcat indiscutabil literatura. Astfel, R. M. Albérès decela în Occident un nou tip narativ: "romanul dostoievskian", caracterizat preponderent prin schimbarea unghiurilor auctoriale de abordare, mai precis prin adăugarea unei a treia dimensiuni: cea spirituală. Omul devine astfel, pe lîngă "animal psihologic" si "animal social" (inclusiv politic) si "animal metafizic"3).

Unul dintre pertinentii exegeti rusi ai operei dostoievskiene, M. Bahtin considera gîndirea artistului "polifonică", iar romanul (evident "polifonic") rezultat "un urias