"Grupul celor cinci", marii scriitori născuti în 1899, a fost un grup longeviv: nici vorbă, la ei, de existente consumate în viteză, de genii romantice dispărute în plină tinerete. Dar geniu au avut cu totii! Originalitatea lor perversă si înspăimîntătoare se umanizează dacă e privită de aproape, pentru că toti îsi trag rădăcinile din ceea ce secolul al XIX-lea a avut mai interesant. Si-au descoperit geniul aproape în adolescentă si au întrevăzut, cînd nici măcar nu împliniseră douăzeci de ani, drumul pe care trebuie să meargă.

"Tineretea mea cuprinde, la o scară extrem de redusă, principalele elemente ale maturitătii creatoare", spunea Nabokov în Alte tărmuri;

"Fără ca la început să-mi fi dat seama, mi-am consacrat deja lunga mea viată practicii misterioase a orasului Buenos Aires", scria Borges în Elogiul umbrei;

"Fără această mică artă a mea cum de-as fi putut să-mi trăiesc mizerabila viată, deseori săracă, mereu îmbrîncită de altii!" se întreba Michaux (Viata în curte);

"Sînt un om complet sucit. Spaima si rusinea pe care le-ati sădit în sufletul meu de copil au rămas acolo înrădăcinate pentru totdeauna", se adresa Kawabata părintilor săi, morti cînd viitorul scriitor avea doar doi ani.

Pretuirea pentru fructele coapte din belle époque, pentru valorile tardive ale secolului al XIX-lea, formează mostenirea de aur a "celor cinci", chiar si la un iconoclast sportiv si inconstient ca Hemingway. Picătura ascunsă de secolul XIX se află în sufletul fiecăruia.

Doi dintre ei se vor sinucide, Hemingway si Kawabata, conformistii, cei recunoscuti social în mod superlativ. Nabokov, Borges si Michaux au fost suficient de puternici pentru a înfrunta, pînă la capăt, timpul, asistînd constienti la mărirea si decăderea literaturii căreia îsi închinaseră viata. Nu s-au plîns, au