Modificările de sens ale unor cuvinte împrumutate relativ recent din limbi de circulatie sînt, într-o anumită măsură, inevitabile. Pătrunse în limba română, adaptate, integrate unor contexte noi, cuvintele intră în procesul normal de evolutie semantică; pot astfel să apară, prin extensie, prin restrîngere sau prin analogie, sensuri noi, după cum unele dintre sensurile lor mai vechi pot să intre în desuetudine. Nu este deci absolut justificat să aduci în discutie, pentru a condamna uzul actual, sensurile originare ale unui cuvînt, semnificatia lui în limba din care provine. În cazul adjectivului condescendent si al substantivului condescendentă, invocarea originii si critica uzului actual mi se par totusi necesare. Din păcate, o lărgire semantică, bazată probabil pe o interpretare neriguroasă, aproximativă, a fost deja acceptată de principalele noastre dictionare. În DEX, adjectivul condescendent e definit (editia a II-a, 1996, reia absolut identic explicatia din prima editie) "care are o atitudine plină de respect sau de bunăvointă fată de cineva; respectuos, amabil"; în vreme ce condescendenta ar fi o "purtare plină de consideratie si de bunăvointă fată de cineva; respect, amabilitate, deferentă". Doar la substantiv e adăugat un sens secundar, cu indicatia "peiorativ": "aer de superioritate, infatuare, semetie". Se creează astfel impresia că acest uz negativ (pe care DLRM 1958, de altfel, nici nu-l înregistra) ar fi ulterior primului sens - cel normal, pozitiv -, că ar fi derivat din acela. De fapt, lucrurile stau chiar invers. E suficient să ne întoarcem la vechiul Dictionar al Academiei (DA), unde definitia corespunde originii cuvintelor si sensului lor în franceză, limba din care au fost preluate. Aici condescendent e cel "care se coboară (cu bunăvointă) spre altul inferior lui ca rang, ca situatie socială, ca stare de cultură etc.; p. ext. ap