Un manual de istorie (din cinci) de clasa a XII-a a devenit, în cîteva zile, subiectul unei dezbateri naţionale, iar coordonatorul lui, pînă mai ieri un universitar necunoscut marelui public, a ajuns, pentru o parte a concetăţenilor noştri, o adevărată întruchipare a răului (un telespectator al emisiunii "Marius Tucă Show" a propus chiar judecarea sa). Iată ce poate face presa. Asemenea "cazuri" apar şi se propagă peste tot în lume; fie că se dovedesc reale şi consistente, fie că sînt focuri de paie care cresc tirajele ziarelor pentru cîteva zile, ele fac parte, vrînd-nevrînd, dintre "produsele şi serviciile" oferite cu generozitate de mass-media. Nu este însă deloc lipsit de importanţă să ne oprim o clipă asupra felului în care a apărut şi s-a dezvoltat acest subiect mediatic în condiţiile noastre de tranziţie. Totul a pornit de la declaraţia unui senator. Lucrurile s-ar fi putut opri aici sau ar fi putut să evolueze pe altă cale: Senatul are suficiente puteri pentru a cere explicaţii de la ministerul de resort, pentru a face comisii etc. O stranie alianţă între clasa politică şi reprezentanţi ai presei a făcut însă ca subiectul să fie preluat de cîteva ziare (în primul rînd Adevărul, Jurnalul naţional, Cotidianul) şi de emisiunea amintită mai sus. Din acest punct, discuţia a luat-o pe un drum care se încheie inevitabil cu manipularea publicului (voită sau nu, conştientizată sau inocentă). Nu putem nega, desigur, dreptul unor cetăţeni de a se simţi lezaţi în sentimentele patriotice de felul în care sînt trataţi voievozii într-o carte de istorie. Dar cînd acei cetăţeni sînt jurnalişti cu o oarecare audienţă (deci, opinion makers), ar trebui să se raporteze la standarde profesionale, între care responsabilitatea se află pe unul dintre primele locuri. Or, emisiunea d-lui Tucă a fost nu o dezbatere realizată de un moderator (aşa cum trebuie să fie un talk-show),