Coautor al unui alt manual de istorie pentru clasa a XII-a, mi se pare de la sine înţeles, în virtutea subiectivităţii şi a legilor firii, să am rezerve faţă de manualul colegilor de la Cluj. Faptul că ei ar avea rezerve faţă de manualul meu mi se pare tot de la sine înţeles - adică normal şi firesc. Simt, în sinea mea, că ei au vrut, într-un fel, să (ne) şocheze. Dar, cum sîntem în 1999 şi nu într-un 1984 al lui Orwell (un scriitor englez, domnule Tucă, romantic şi el în felul lui), dacă nici acum unor tineri nu le mai dăm dreptul de a şoca, pe riscul lor, înseamnă că ceva e putred. Poţi fi sau nu de acord cu manualul clujenilor şi, mai ales, poţi să-l cumperi sau nu. Dar a-l transforma pe coordonatorul volumului în inamicul nr. 1 al naţiei trecute, prezente şi viitoare, a-l plimba prin studiouri ca pe un criminal de cea mai joasă speţă, e mult prea mult. Ce am văzut pe 6 octombrie a.c. nu a fost o admonestare critică, nici vorbă de aşa ceva - ci un pur linşaj mediatic. Umblă printre noi, deseori nestingheriţi, tîlhari cu acte în regulă şi criminali adevăraţi; nu-i prea băgăm în seamă. În schimb, timp de trei zile, oprobriul unei întregi naţii, dintr-o dată doritoare de sînge, s-a abătut asupra unui biet intelectual (biet ca toţi intelectualii ţării), al cărui drept la opinie (fie ea şi alta sau altfel) a fost făcut ţăndări în izbucniri de isterie şi de cruzime demne de anii buni ai lui Vîşinski şi ai tribunalelor aşa-zis populare. Sorin Mitu a fost mai acuzat decît Ceauşescu şi mai vînat decît Truţulescu. Nimeni n-a mai fost dispus să se întrebe dacă acest om n-a mai făcut şi un alt lucru, poate mai bun, în viaţa lui: vreo altă carte sau, pur şi simplu, vreo altă faptă. L-au sfîşiat cu întrebări, dar nimeni nu avea, în fond, poftă să-l asculte. Cu cît el zîmbea mai timid, cu atît ceilalţi îşi încordau muşchii, răstignindu-l în fantazări năucitoare. L-au trîn