Legislaţie (1919 - 1938) La 9 decembrie 1919 guvernul român semnase cu "puterile aliate şi asociate" Tratatul asupra minorităţilor (SUA, Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia). Statul român recunoştea cetăţenia română, cu exercitarea tuturor drepturilor, cetăţenilor de naţionalitate austriacă şi ungară născuţi în teritoriile unite cu România (în 1918) şi confirmate ca atare prin Tratatele de pace (articolul 4). De asemenea, cetăţenia română era recunoscută - cu drepturi depline - tuturor evreilor locuind în România care nu aveau altă cetăţenie (articolul 7). Constituţia din 29 martie 1923 statua că "deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobîndi drepturile civile şi politice şi de a le exercita" (articolul 7). Iar articolul 8 preciza că "toţi românii fără deosebire etnică, de limbă sau religie sunt egali înaintea legii". Prin legea din 25 februarie 1924 au dobîndit cetăţenia română toţi locuitorii, foşti cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar şi ai celui Rus, care aveau domiciliul administrativ în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi în Basarabia la 27 martie/9 aprilie 1918. La 21 ianuarie 1938, guvernul Goga publică un decret prin care evreii cetăţeni români erau obligaţi, în termen de 20 de zile de la afişarea listelor pe comune şi oraşe, să aducă actele doveditoare cerute de legea din 1924. Motivarea? Faptul că între 1918 şi 1924 s-au stabilit în România "supuşi ai fostului Imperiu Austro-Ungar sau ai fostului Imperiu Rus". "A fost un adevărat exod" - scrie ministrul justiţiei. "Motivarea" oficială nu precizează numărul acestor emigranţi, în amintitul interval. Rezultatul? A fost revizuită situaţia a 617 396 evrei din care: 392 174 şi-au păstrat cetăţenia română (63,50%), iar 225 222 au pierdut-o (36,50%). Din cei