Iată o păţanie pe care, probabil, nici un autor de literatură SF n-ar fi îndrăznit să o imagineze. Sonda spaţială americană Climate Orbiter s-a zdrobit de suprafaţa planetei Marte pentru că una din cele două echipe de supraveghere şi dirijare a zborului folosea sistemul metric, măsurînd distanţele în kilometri, metri şi centimetri, iar cealaltă calcula în mile, picioare şi inci. Cifrele din comenzile transmise spre navă erau date într-un sistem, dar aplicarea se făcea în celălalt. Rezultatul a fost că, în loc să se aşeze lin pe Marte, sonda s-a prăbuşit. Şi, observă maliţios un jurnalist francez, este chiar o performanţă că sonda trimisă de NASA spre Marte în urmă cu nouă luni nu a ajuns totuşi pe... Venus! A fost însă NASA o victimă a sistemului metric?! Sau, mai exact spus, a "excepţiei americane" în materie de sisteme de măsurătoare? Deşi au dreptul să folosească sistemul metric încă din 1975, americanii continuă să socotească în mile, nu în kilometri, şi să-şi cumpere benzină cu galonul, nu cu litrul. O excepţie care nu este în sine nici bună, nici rea, atîta tot, că e nevoie să ţii seama de existenţa ei. Altfel... Ignorarea acestor diferenţe specifice (termenul "excepţie" nu e tocmai potrivit, fiindcă implică sau măcar sugerează o judecată de valoare), indiferent de zonă sau de planul în care ele există, nu duce, desigur, întotdeauna la catastrofe atît de spectaculoase cum a fost ratarea misiunii sondei spaţiale americane. Dar nu toate catastrofele sînt spectaculoase. De exemplu, fostul cancelar german Helmut Schmidt este de părere că dezastrul operaţiunilor FMI în Rusia s-ar explica prin necunoaşterea muzicii lui Ceaikovski şi a literaturii lui Dostoievski de către experţii puternicei instituţii. Tari în teoriile lor economice, aceşti experţi n-ar fi înţeles totuşi nimic din lumea reală unde urmau să fie aplicate modelele atît de eficiente recomandate de