"România, ţară eminamente agricolă" nu era deloc o formulă golită de conţinut adecvat. Ea acoperea o realitate apăsătoare. Ţara, din 1859 şi mult după aceea, era locuită, în proporţie de peste 90%, de ţărani, iar venitul ei (produsul intern brut, acel atît de des invocatul PIB) provenea covîrşitor din îndeletnicirile agricole, depinzînd de "talpa ţării", de ţăran. Din păcate, ţăranii, în imensa lor majoritate (excepţie făcea categoria subţiratecă de răzeşi, în Moldova, şi moşnenii, în Ţara Românească), nu aveau pămînt. Majoritatea copleşitoare a ţăranilor erau clăcaşi pe moşiile proprietarilor în raza cărora îşi aveau satul, cu drept (şi obligaţie) de a lucra pămîntul (în funcţie de numărul de animale de muncă), în schimbul cărui travaliu primind o parte a produselor rezultate. De la zorile României moderne, toate spiritele înaintate militau pentru împroprietărirea ţăranilor, curmînd o nedreptate şi scoţîndu-i din mizerie (inclusiv din analfabetism). O aflăm stipulată în Proclamaţia de la Islaz din iunie 1848, discutată în Adunările Ad-hoc din 1857 şi, apoi, mereu, în atenţia lui Alexandru Ioan Cuza şi a sfetnicilor săi. Domnitorul nu o putea scoate la capăt cu Adunarea Deputaţilor, majoritar compusă din marii proprietari, şi după ce, la 2 mai 1864, dădu - prin sfatul primului său ministru Mihail Kogălniceanu - lovitura de stat, dizolvînd Adunarea, de-abia la 14 august 1864 izbuti să promulge reforma agrară. Un analist de talia lui Radu Rosetti, în cartea lui de referinţă (pe care am reeditat-o în 1987, însoţind-o de un întins studiu introductiv) din 1907, Pentru ce s-au răsculat ţaranii, a demonstrat insuficienţa acestei importante legiuiri. A arătat că reforma agrară din 1864 "admite împroprietărirea sătenilor pe două treimi ale moşiei, dar numai în cazul cînd moşia este strîmtă". Şi adaugă: "Această lipsă de îndrăzneală într-un cutezător ca Kogălniceanu est