Strada Cozia din Timişoara are case cu pereţii cu mortarul căzut, cu burlane înverzite de folosinţă, de ploi acide şi de căldurile apăsătoare ale verii urbane. Şi tot aici, prin fericita aşezare a locului aproape de centrul oraşului, s-au ridicat multe vile ale noilor îmbogăţiţi cu scări şi terase împodobite cu gresie italiană şi gazon ca acela de prin reviste colorate din patria lui Lessing. Două lumi se arată trecătorului puţin grăbit şi interesat să le înţeleagă: una care aduce la zi lumea de ieri şi alta care perseverează harnică şi ocoşă spre cea de mîine. Cea dintîi îşi poartă chipul printr-o lentoare nu lipsită de poezia ruinurilor care l-au stîrnit creator pe Grigore Alecsandrescu, cealaltă îşi găseşte potrivite rezonanţe cu proza detaşat cinică a ultimei generaţii de juni creatori, cheltuindu-şi avînturile imaginare pe drumul neted de la celular la spaţiul garnisit cromatic al ultimei serii de "pisiuri", perseverînd de la Windows '97 spre mai mult. Nu e cazul să o condamnăm pe una în numele celeilalte şi să recădem aşa în vechiul război al culturii naţionale care pretindea că în trecut e tot binele cu putinţă şi în prezentul bicisnic promisiunea unui viitor asemenea aceluia al mult pomenitelor "boom"-uri urbane biblice care poartă numele de veşnică pomenire al Sodomei şi Gomorei. Cu toate acestea nu putem nicidecum să ne refuzăm tentaţia de a spune că pe strada Cozia supravieţuieşte un paseism municipal care seamănă, prin chiar tentaţiile care ni le provoacă, cu cele care au animat trăirile lui Eminescu pe cînd plasa marile virtuţi ale naţiei în vremea lui Mircea cel Bătrîn sau Ţepeş. Şi cum spun nu e cazul, cu toate că nu ne putem reprima starea cu pricina: iată, nu departe de noi o casă din acelea care cum spun l-au transfigurat liric pe poetul Umbrei lui Mircea. Casa e mare şi aproape surpată de trecerea vremii, într-o parte o uşă îngustă ca de naos