În ziua de 8 octombrie 1999, la ora 11 a.m. mă găseam în Bucureşti, la domiciliul meu. Eram după două nopţi teribile, monşer, ba chiar furtunoase, în care numai la el mă gîndisem. Eram după două nopţi de Tucăshow în care se discutaseră două subiecte ce l-ar fi topit de plăcere şi copleşit ca interes: ce facem cu monumentul ghenărarilor unguri de la Arad şi cum trebuie să reacţionăm corect politiceşte la manualul alternativ de Istorie a Românilor pentru "a douăsprezecea"... Două nopţi n-am avut în minte decît nemuritoarea frază caţavenciană: "Voi, dascălii, cînd auziţi de istorie"... (căreia îi dădeam imediat o completare: "da' dumneata, Bibicule, n-ai cunoscut cineaştii şi editorialiştii faţă-n faţă cu Mihai Viteazu..."). Se ajunsese - ca pe vremea vechiului regim - a se cere socoteală pentru fiecare cuvinţel care nu era pe linie, a se întreba răstit de ce lipseşte cuvîntul "Patrie" (ca altădată "Partidul"!), a se discuta despre socrii autorului şi ce cadouri îi trimit, ba chiar a se imputa (!?) Dilemei că e subvenţionată de la bugetul parlamentar (cu lefuri care ne permit să afirmăm că o scriem din pură plăcere şi sub Văcăroiu şi sub Ciorbea sau Vasile). Chiar dacă ar fi fost inadmisibil (de prost), tonul cu care era desfiinţat în 1999 suna la fel de inadmisibil. În sfîrşit, în trei cuvinte, am adormit ambiguu. Dimineaţă, m-am trezit cu un dor de Caragiale, ca după tata. Am luat Momentele (ediţia Vartic) şi am căutat - înfrigurat, pot spune - ce scria, dacă scria, exact cu o sută de ani în urmă; îl vroiam "la zi". Magie a zilei şi a secolului - l-am găsit! În Universul, la 8 octombrie 1899 fix. apărea articolul intitulat Intelectualii, semnat I.L. Caragiale. Nu se poate! Cu trei zile în urmă, plecînd de la redacţie cu Cezar Paul-Bădescu, tocmai despre asta discutasem, de la "Aviatori" pînă la "Guvern": ce este un intelectual? Nu se poate! Asta e spiritism cur