Problema evreiască a constituit şi constituie un contencios mereu inflamabil în România de după a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Datele arheologice semnalează existenţa evreilor, aici încă de pe vremea ocupaţiei romane, unii au fost chemaţi în ţară de către domnitori, dar cei mai mulţi au venit, masiv, între 1830-1850 şi după aceea. Un recensămînt oficial din 1899 înregistrează existenţa a 269.015 evrei la o populaţie totală de 5.912.520 locuitori, pentru ca, în 1912, alt recensămînt să constate existenţa (datorită unei emigrări masive în SUA) numai a 216.702 evrei. Acest segment de populaţie nu avea drepturi politice şi, parţial, civile nici după Constituţia din 1866, nici după modificarea vestitului articol 7, în 1879. S-a întreţinut în jurul evreilor (cei mai mulţi trăitori în Moldova) ideea că împiedică dezvoltarea unei clase mijlocii autohtone şi, de aceea, trebuie izgoniţi. Nimeni aproape (cu excepţia, fericită, a lui Petre P. Carp, Maiorescu şi a altor junimişti de frunte) nu voia să recunoască rolul pozitiv exercitat de evrei în dezvoltarea economiei moderne a ţării, prin meşteşuguri, comerţ, începuturile industriei şi ale finanţelor. La Conferinţa de pace de la Berlin (1878) marile puteri au cerut României acceptarea dreptului la încetăţenire a evreilor în schimbul recunoaşterii independenţei României. Pe dată s-a pornit o largă campanie antisemită de împotrivire (a fost, desigur, invocat şi amestecul în treburile interne ale ţării) şi articolul 7 din Constituţie a fost formal modificat (s-a eliminat precizarea discriminatorie religios că pot dobîndi cetăţenia română numai cei de rit creştin), dar s-a refuzat încetăţenirea în bloc a evreilor (pe care au căpătat-o numai cei 883 de evrei participanţi la războiul de independenţă), stipulîndu-se că doritorii de încetăţenire trebuie să se adreseze individual Ministerului Justiţiei care, după trecerea