Planurile arătau bine: doream să aduc vorba despre nou apărutul volum Beria, mon père al lui Sergo Beria, fiul fostului şarpe cu ochelari cu ramă fină de la curtea lui Stalin; aveam alt plan cu noua carte semnată de Katherine Verdery, o analiză a mentalităţilor post-socialiste din perspectiva instrumentalizării politice a ritualului reînhumării; aveam, în fine, un plan mai de-acasă: Nina Cionca a strîns recent în volum scrisori trimise, acum un veac, într-o stranie Bucovină, de Iraclie Porumbescu, tatăl mult mai cunoscutului Ciprian (vezi, obligatoriu, scrisoarea din octombrie 1893 a lui Iraclie către ginerele său - cele mai frumoase cuvinte, cred, pe care le-a scris vreun socru ginerelui, pe româneşte!). N-a fost să fie şi m-am simţit condus spre exerciţiul ludico-oniric ce urmează; în locul atîtor lucruri ce puteau fi serioase, risc acum povestirea visului ce m-a muncit azi-noapte. Se făcea că mă plimbam pe o stradelă, nu eram singur; o vagă nelinişte m-a făcut să-l întreb ceva pe însoţitor (o figură senină), la care el mi-a făcut semn discret cu arătătorul stîng peste buze, în sensul că pălăvrăgeala mea e total neavenită în condiţiile date. Tot nelămurit, simţeam că ceva îmi scapă... Măcar spune-mi cît e ceasul, am zis eu încet, şi am primit, tot în şoaptă, următorul răspuns: este patru fără un sfert, dar nu din ziua de azi, ci din ziua de ieri! Auzind asta, simţeam urcînd în mine furia. Ieri a fost joi?, am mai întrebat eu, cu sentimentul că de asta depinde tot ce va urma; oh nu, a fost Vineri, mi-a răspuns tovarăşul meu de drum, depărtîndu-se în grabă. În acel moment am răbufnit cu spume la gură (în vis ştiam de ce, acum nu); nu mai ştiu ce strigam, dar ştiu că m-am aplecat şi am luat de jos, de lîngă o gură de canal, ce mi-a căzut în mînă; s-a nimerit să fie o tomată verde murată, încă tare, pe care am aruncat-o spre cel ce fugea. După un arc lung de cît