În Istoria lecturii (1996), carte captivantă şi de o fermecătoare erudiţie, Alberto Manguel reaminteşte că multă vreme, încă de la începuturile scrisului, s-a practicat cititul cu voce tare. Percepţia textului - aici Manguel se sprijină pe teoria psihologului american Julian Jaynes - era mai curînd auditivă decît vizuală: un fel de "halucinaţie auditivă", care a prevalat pînă tîrziu şi graţie căreia cuvintele nu deveneau, ci erau sunete. Cînd Sfîntul Augustin face acea extraordinară descriere a lecturii tăcute, solitare, el o socoteşte excepţia şi nu norma. Légein, subliniază şi Andrei Cornea într-o altă admirabilă carte, Scriere şi oralitate în cultura antică (1988), înseamnă "a vorbi cu sens"; iar Platon, în Phaidros, avertiza: "Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletul celor care îl vor deprinde...". Bună parte din Evul Mediu lectura cu voce tare, în public, a continuat să fie practica obişnuită. Iată de ce, crede Manguel, dictonul clasic scripta manent, verba volant avea, atunci, cu totul alt sens: "(dictonul) a fost conceput ca laudă a cuvîntului, care are aripi şi poate să zboare, în comparaţie cu cuvîntul scris, aşezat tăcut pe pagină, inert, mort. Confruntat cu un text scris, cititorul are datoria să împrumute vocea lui literelor tăcute, scripta, şi să le permită să devină, în sensul delicatei distincţii biblice, verba, cuvinte vorbite - deci spirit. Limbile primitive ale Bibliei nu făceau diferenţa dintre actul scrierii şi cel al cititului: desemnau ambele activităţi prin acelaşi cuvînt. Dacă admitem ipoteza lui Manguel, distorsiunea şi, în fapt, inversarea de sens pe care a cunoscut-o ulterior dictonul latin e în mai multe privinţe revelatoare. El a fost înţeles, mai întîi, ca un principiu pragmatic: nu lăsa urme, nu lăsa "înscrisuri", nu lăsa dovezi (e interpretarea ce i se dă în "paginile roz" ale Micului Larousse : "acest proverb latin rec