Acum un an, plecam cu trenul din Bucureşti. Cînd am intrat în compartiment, două lucruri mi-au atras atenţia: mirosea îngrozitor şi toate cele 3-4 persoane deja prezente aveau o căutătură aproape violentă. Motivul mi s-a arătat imediat. Pe locul de la geam, acolo unde femeia de la ghişeu mi-a spus cu o mare amabilitate că mi-a dat locul, era un copil de vreo 14-15 ani, venit, fără îndoială, direct de prin canale. Soios, cu părul lăsat peste ochi, nu-ţi dădea nici un indiciu dacă era băiat sau fată. "Curat ghinion", am gîndit şi m-am aşezat pe locul din faţa lui, liber. Apoi mi-am luat inima în dinţi şi i-am vorbit: "Bună ziua. Aveţi loc aici?". Întrebarea mea l-a făcut să se oprească din înfulecat. Avea în mînă un pahar de hîrtie plin cu roşii zdrobite, în care îşi înmuia cu nervozitate o bucată de pîine. A ridicat ochii spre mine, m-a privit pentru o clipă, dar i-a coborît imediat, reîncepînd înfulecarea cu mişcări violente. O doamnă m-a privit cu dispreţ, s-a ridicat şi a ieşit pe culoar. Numai că nu mi-a spus că, în loc să fiu un bărbat şi să-l iau pe sus, eram un papă-lapte. L-am mai întrebat o dată dacă are loc acolo. Nu a scos o vorbă. O altă femeie, tînără, s-a simţit atunci datoare să pună ea lucrurile la punct: "Pleacă, mă, de aici, nu vezi că nu-i locul tău?". În definitiv, chiar dacă nu era locul ei, totul se întîmpla în compartimentul care i-a fost repartizat prin bilet.

Fără un cuvînt, cerşetorul s-a ridicat şi a ieşit, iar femeia s-a repezit la geam să aerisească orice urmă a prezenţei lui în compartiment. Cu toate că trenul este un spaţiu al nimănui, un fel de spaţiu între două lumi, una părăsită şi alta care aşteaptă întîlnirea, oamenii simt şi aici nevoia să aibă ceva doar al lor, fie şi pentru cîteva ore. O proprietate pasageră - nu este oare proprietatea, în sine, pasageră? -, dar care te îndreptăţeşte să vrei să te simţi bine în ea. Ş