Exasperări Italia e "obeză de patrimoniu". Roma e şi mai obeză de patrimoniu. O spun oamenii locului, iar vizitatorul o simte pe pielea lui la fiecare pas, la fiecare mişcare. El nu are nici o clipă răgazul de a privi, în pace, o singură piesă. Simte mereu undeva, în marginea ochiului, o cohortă de opere ce îşi aşteaptă rîndul la admiraţie, la atenţie, la memorare măcar. Ori încotro se întoarce privirea, ea constată cu uimire, amestecată cu o anume disperare, că e pusă în situaţia de a se entuziasma, de a se concentra ori măcar de a lua seama. Îmi închipuiam că, restrîngîndu-mi decis interesul la bazilicile paleocreştine, voi putea stăpîni această necontenită agresiune. Dar, ca să ajungi la ele, trebuie să străbaţi oraşul şi el te atrage după sine. Între via del Corso şi piaţa Navona, faţade medievale şi timpuriu renascentiste de un somptuos ocru ori roşu închegat, greu, bătînd în brun, modelate de portaluri şi de ancadamentele stricte, de piatră ori marmură, ale ferestrelor - printre care Palazzo Ruspoli ori Collegio Capranica - taie în unghiuri strîmte străzi din fericire umbroase, aproape secrete, cu neaşteptate revărsări de vegetaţie. Acelaşi belşug de culoare plină, grasă, veche, scursă pe pereţi, acelaşi belşug de eleganţă masivă şi de nonşalanţă în uşoara dărăpănare a zidurilor înconjoară intim Pantheonul vecin. Construit în 27 î. Chr. de către Agrippa, restaurat de Domiţian şi reconstruit de Adrian, el a devenit în 609 spaţiu eclezial creştin, dedicat cultului martirilor. Despuiat de bronzurile şi podoabele sale de papa Urban al VIII-lea Barberini în secolul al XVII-lea, Pantheonul are - în interior ca şi în exterior - o sobră, încruntată aproape, măreţie. În ciuda aspectului său de cetate, de munte compact, el intră în continuitate cu reţeaua de străzi vecine, cu inevitabila şi eleganta fîntînă barocă din piaţă, al cărei bazin înconjură unul dintre fo