Cum să vorbeşti - dar mai ales cum să scrii - despre evrei în mod "căldicel"? Nu se poate. Iar după cît de dogoritor aş vrea eu, nu îmi îngăduie puterile. La noi în casă nu se vorbea despre "evrei", ci mai degrabă despre "jidani" - prescurtat şi conspirativ: "ji" - (la fel cum nu se vorbea despre cutare sau cutare balerin că este homosexual, ci că "îi plac băieţii"); îmi aduc aduc aminte, încă cu neplăcere, de o remarcă a unui musafir de-al părinţilor mei, venit probabil într-o duminică să joace pinacle la noi: "- Ce tot vorbiţi voi de jidani ... Uitaţi-vă la Dănuţ, ce mutră de jidan are ..." Aveam vreo 5 ani atunci, nu ştiam ce-i aia jidan, după cum cred că nu ştiam nici ce înseamnă cuvîntul mutră, dar m-am simţit foarte prost (ceea ce trebuie să însemne că, în alte conversaţii de la noi din casă, termenul de jidan va fi avut evidente conotaţii peiorative, dacă nu şi mai rău). Oricum, ţin minte că m-am dus la baie şi m-am uitat în oglindă, îngrijorat; nu am observat nimic deosebit. Peste vreo patruzeci de ani, la Budapesta, cînd o rusoaică mi-a spus (în englezeşte) că am o figură tipică de evreu, mai ales din cauza bărbii (rare) şi a nasului (mare), nu m-am mai dus la oglindă; nu numai că nu m-a mai deranjat, ca în copilărie, dar am fost chiar mîndru de aşa o confuzie. Multă vreme, evreitatea a fost reprezentată de visu pentru mine de către doamna Geller, chiriaşa bunicilor mei (celălalt chiriaş, în casa copilăriei mele, din strada Vasile Lascăr nr. 218, era doctorul Tache Badralexe, macedonean - dar despre el, poate, cu altă ocazie). Doamna Geller era foarte, foarte bătrînă şi foarte, foarte slabă, venise în România în septembrie 1939, fugind din Polonia, şi se ocupa cu camăta (pînă şi mie - care nu pricepeam nimic din toate astea - îmi spunea că o dobîndă de opt la sută pe lună este ceva cuviincios şi plăcut lui Dumnezeu). Uneori, seara, o vedeam pe fereast