Pentru oamenii generaţiei mele (sînt născut în 1940), care şi-au petrecut copilăria la ţară şi primii ani de învăţătură într-o şcoală sătească, nimic nu este mai izbitor, astăzi, decît transformarea satului francez. Imaginea este confirmată şi de statisticile seci: în 1999, există mai mulţi studenţi decît agricultori, aceştia din urmă reprezentînd mai puţin de 3% din populaţia activă a Franţei, deşi Franţa este cea dintîi ţară agro-industrială din Comunitatea Europeană; în 1999, 80% din populaţia hexagonului trăieşte în oraşe mai mult sau mai puţin importante; în Paris şi regiunea pariziană Ille de France trăieşte peste 12% din populaţia ţării. Din Flandra pînă în Pirinei, din Bretania pînă în Provence, oraşele şi orăşelele seamănă din ce în ce mai mult cu nişte muzee ale arhitecturii rurale, totul este curat, exponatele există, sunt puse, dar totul e fără viaţă şi numai la sfîrşitul săptămînii se mai produce animaţie, cînd orăşenii vin să se bucure de rezidenţa lor secundară. Folosirea cuvîntului agricultor în locul celui de ţăran este indicele lingvistic al unei revoluţii, cea a modernităţii. Raţionalizarea producţiei şi consecinţele ei logice - mecanizarea din ce în ce mai intensă a muncii, specializarea culturilor şi a creşterii animalelor, integrarea tot mai avansată în piaţa mondială şi dependenţa mereu sporită faţă de comerţul mondial şi de bănci fac din munca agrară o ramură industrială, avînd în amonte instituţii puternice, publice sau private, punînd în practică inovaţii ştiinţifice şi tehnice. Agricultorul occidental a devenit un actor economic multiplu, o combinaţie de inginer agronom, antreprenor, tehnician agricol, trăind la ţară o viaţă întru totul asemănătoare cu cea a unui cadru locuind într-un orăşel satelit. Aceasta era starea agriculturii occidentale în 1989, cînd a căzut puterea comunistă. Or, printre altele, la această situaţie trebuie să