Personal, m-am săturat să mi se tot spună că Ţăranul Român a murit. Aud adesea intelectuali de marcă, înamoraţi de tradiţie şi de vechile obiceiuri, explicîndu-ne că doar ţăranul vechi îşi merită numele şi că ţăranul nou e numai nou, deci fără nume, fără identitate, un necunoscut buimac, un fel de produs mai mult sau mai puţin întîmplător al globalizării, californizării, cocacolizării sau al tranziţiei originale româneşti; e un anonim care nu seamănă cu nimic din ce a fost, pe scurt e ceva monstruos, cîh, a se feri. Ce mi se pare mai grav în aceste discursuri este jocul de-a renaşterea ţăranului - imposibilă, spun unii - sau, dimpotrivă, ţel obligatoriu - pentru care sînt propuse metode de revigorare a trecutului şi de aducere a lui în trăitul cotidian contemporan. Ca şi cînd tradiţia satului românesc ar depinde de buna vrere a orăşeanului! Hai să vedem: a murit ţăranul cu adevărat în clipa în care a încălţat prima pereche de adidaşi? A renunţat el, de bună voie sau silit de comunişti, la credinţe şi la sărbători, a înlocuit el pur şi simplu privitul cerului cu privitul televizorului? De curînd, mi se plîngea o prietenă, a cărei mamă continuă să trăiască singură în satul natal din inima Bărăganului - nota bene, Bărăganul cel lipsit de interes pentru etnologi, cel populat illo tempore cu robi, cel ţigănesc. Mi se plîngea, deci, de lipsa de simţ practic, de lipsa de înţelegere a prezentului, de stilul sinucigaş de viaţă al mamei ei: E bătrînă, nu mai are putere, o dor picioarele, uneori nu se poate da jos din pat! Nu vrea să renunţe la porc şi la găini, continuă să facă ţuică şi vin, şi să cultive grădina de flori din faţa casei, ca acum 30 de ani; îngrijeşte trei cîini şi două pisici, desigur altfel decît la oraş, dar le schimbă paiele din adăposturi, le prepară zilnic mîncare, îi oblojeşte la cea mai mică rană; continuă să facă conserve în fiecare an (zacuscă,