- convorbire cu Andrei PLEŞU, ministrul Afacerilor Externe - Stimate Domnule Ministru, discursul public de la noi e dominat de ideea integrării euroatlantice: se pare că toată lumea doreşte acest lucru. Cît de pregătiţi sîntem însă să acceptăm, pentru a realiza integrarea, renunţarea la unele atribute ale suveranităţii? E adevărat, la suprafaţă există consens. Se adevereşte, o dată mai mult, definiţia specificului naţional pe care a dat-o, la începutul veacului, Marin Simionescu-Râmniceanu, şi anume că românii sînt foarte adaptabili la suprafaţă şi conservatori la bază. La suprafaţă sîntem de acord cu integrarea, la bază ni se pare o formalitate şi o înţelegem în măsura în care nu afectează deloc cursul obişnuit al vieţii şi deprinderile noastre tradiţionale. În realitate, orice integrare într-un organism transnaţional înseamnă, pe de o parte, o punere de acord a unor reguli care sînt convenabile pentru ansamblu, dar pot implica pentru fiecare parte anumite restricţii - nu neapărat comode; pe de altă parte, orice asemenea integrare înseamnă o negociere asupra unor fragmente de suveranitate. Cînd spunem suveranitate avem un concept strict politic: ne gîndim la frontiere şi la independenţă, ceea ce este legitim înăuntrul unei definiţii largi a suveranităţii. Dar suveranitatea e mai mult decît atît; există o suveranitate financiară, o suveranitate legislativă, o suveranitate economică în general, iar lucrurile acestea fac de obicei obiectul unor tranzacţii de cîte ori se încheie un tratat sau un acord cu altă ţară. Aşa ceva se întîmplă şi în viaţa zilnică. Orice contract între două firme sau între doi oameni este o cădere de acord asupra unor concesii. Căsătoria este şi ea o "cedare a suveranităţii" în favoarea unui partener care începe să aibă drept de intervenţie sau de "control" asupra unei părţi a trupului şi a vieţii tale publice şi private. Aşadar, suverani