C asele bătrîne şi trecătorii rari de pe stradă trebuiau de la bun început să ne dea de gîndit că nu e bun locul, că nu are, cum spun prăvăliaşii, "dever", adică fojgăiala aceea omenească obligatorie care asigură viitorul oricărei prăvălii. La doi ani şi mai bine după revoluţie a fost să fie febra capitalistă care mi-a năvălit în minte: un amestec alandala de vise de îmbogăţire, dublate de altele menite să împlinească ţeluri nobile, sponsorizări culturale, salvări dintr-o criză căreia nu-i poţi face faţă altfel decît prin asemenea iniţiative în acord cu lumea nouă care, nu-i aşa?, nu îşi face false pudori din faptul că şi subsemnatul şi Marcel, adică Marcel Tolcea, ditamai poetul, proful de jurnalistică şi specialistul în ştiinţe oculte, am fi destul de străini de lumea în care nădăjduiam să pătrundem. Şi cum zic, am pornit la drum împreună cu al treilea care era patron deţinător de birt în gara dintr-o comună vecină; acesta urma să asigure soliditate şi profesionalism întreprinderii aceleia a noastre. De fapt, strada avea o poezie sărmană care ar fi trebuit să ne dea de gîndit că locuitorii de prin preajmă nu se arătau nicidecum poleiţi cu banii la care rîvneam. Magazinul l-am amenajat după toate regulile artei, aici într-adevăr nu am avut a ne plînge, o cămăruţă largă cu o uşă care dădea direct în stradă, un grup sanitar şi o fostă bucătărie cu geamul spre curtea din spate a fost transformată într-o magazie pregătită să adăpostească marfa. Astăzi, după trecerea anilor, îmi dau seama cît de ageamii am fost, cît de nepricepuţi, de naivi, ce entuziasm neghiob ne-a cutreierat preţ de cîteva luni, nu multe ce-i drept. Am testat piaţa şi am socotit că nevoile zilnice ale oamenilor ar fi aici şi pretutindeni mîncarea, adică mezeluri, carne, lapte, pîine. Am cumpărat o vitrină frigorifică de prin cartierul Mehala, una second hand import Italia care zumzăia promiţăto