Deficitul bugetar nu mai poate să crească fără a afecta grav acordul cu Fondul Monetar Internaţional. În acelaşi timp, cheltuielile bugetare nu mai pot să mai scadă fără a afecta grav baza societăţii. Ceea ce înseamnă că rămîne un singur teren de manevră pentru un buget ceva mai consistent decît în prezent: capitolul de venituri. Bugetul statului are mai multe surse de venituri: taxa pe valoarea adăugată (22 la sută din tot ce cumpărăm, de la bomboane pentru copii pînă la automobile şi obiecte de lux); impozitele pe salarii (adică diferenţa între suma pentru care semnăm la casierie şi cea pe care o ducem efectiv acasă); impozitele pe profit (cele 38 de procente pe care le încasează statul din ce s-a realizat, abia diferenţa putînd fi repartizată pentru rezerve şi provizioane obligatorii, pentru investiţii, pentru dividente şi pentru premierea salariaţilor); taxe vamale (de fapt, acele procente ce scumpesc dramatic mărfurile din import pentru piaţa de consum). Ce se vede din acest tablou? Pentru alimentarea bugetului de stat cu bani, populaţia plăteşte 22 la sută în plus la fiecare cumpărătură; salariile sînt substanţial diminuate; profiturile întreprinderilor sînt aproape înjumătăţite; în sfîrşit, pe piaţa de consum mărfurile de import sînt tot mai scumpe, pentru ca bugetul să-şi ia partea. Din aceşti bani, plătiţi de noi, nu pot să ajungă decît sume extrem de mici la sănătate, învăţămînt, armată, justiţie, poliţie, administraţie publică. O altă parte, restrînsă, o reprezintă investiţiile publice: infrastructură, energetică, lucrări edilitare, construcţii de locuinţe. Aceste tipuri de cheltuieli sînt şi vor mai continua să fie sufocate. Economia nu-i capabilă, încă, să alimenteze bugetul. Fiindcă, la noi, cele mai multe întreprinderi se menţin pe linia de plutire, cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu o competitivi