O ştire plasată pe la sfîrşitul unui telejurnal de la TV România 1 anunţa, acum cîteva zile, că în dezbaterea Senatului va intra în curînd o lege a presei. Ea va conţine, ni se spunea, unele măsuri de protecţie a ziariştilor, dar şi reglementări privind un Consiliu Suprem care să acorde atestate de exercitare a profesiei, precum şi prevederi noi privind sancţiunile pentru delicte săvîrşite prin intermediul presei. Nu este prima încercare de a realiza un cadru juridic pentru funcţionarea presei. Probabil că nu va fi nici ultima. Privind în jur şi încercînd să recapitulăm ce s-a întîmplat în mass-media în ultimii zece ani, observăm cu uşurinţă absenţa oricăror reglementări în domeniu. În numele libertăţii de expresie, au apărut sute şi mii de publicaţii, unele au dispărut între timp, dar profesia de jurnalist continuă să fie exercitată haiduceşte, după puteri şi posibilităţi, cu conştiinţă sau fără, cu studii sau fără, cu competenţă sau după ureche. Oricine scrie într-o publicaţie se poate numi ziarist. Asociaţii profesionale nu prea există, nici sindicate ale jurnaliştilor: nu se ştie exact ce mai fac, de pildă, Societatea Ziariştilor din România, Asociaţia Ziariştilor şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti, înfiinţate imediat după '89 cu oarecare zgomot. Ceva mai tîrziu a apărut Clubul Presei Române, dar acesta nu pare a fi mai mult decît o formă care să asigure un fel de supremaţie simbolică a "baronilor" presei româneşti (directorii principalelor ziare) şi, eventual, prezenţa lor la reuniuni ale forurilor jurnalistice internaţionale. E adevărat, toate aceste asociaţii au adoptat statute şi coduri deontologice, dar ele nu se aplică mai deloc. În multe dintre ziarele şi revistele româneşti se scrie orice şi oricum, cu gîndul doar la creşterea tirajului. Iar goana permanentă după dezvăluiri de senzaţie pare a fi o reţetă deja obosită. În plus, dezvăluirile care p