Cînd, prin septembrie, am primit o invitaţie-program din partea unei necunoscute, pentru mine, asociaţii culturale franceze, nu mi-am putut stăpîni o scurtă grimasă: denumirea acesteia îmi suna dubios. Chiar neplăcut. Asociaţia se numea "Dacia-Mediterranée". Nu cred că mai este nevoie să precizez la care anume dintre cele două cuvinte reacţionasem aşa; mai greu ar fi să găsesc o explicaţie satisfăcătoare, dincolo de banalităţile confortabile despre efectele "dacismului" devenit componentă a propagandei oficiale din România comunistă a anilor '70 şi '80, asta după ce şi între războaiele mondiale, şi în secolul trecut, fusese o sursă şi o zonă de intense, chiar delirante, mitologizări identitare, cu accente inevitabil naţionaliste. Fiindcă mi-e totuşi greu să accept că abuzul de "daci" şi de "dacism" trebuie să ducă, neapărat, pentru a te proteja intelectual, la abandonarea, chiar la dispreţuirea unui capitol de istorie: la urma urmelor, excesele groteşti ale tracomanilor (sau dacomanilor) şi deriziunea prin care li s-a răspuns ori li se răspunde se întîlnesc în rezultate, se împacă perfect, radicalismul antagonismului făcînd încă mai evidentă similitudinea în găunos a atitudinilor. ...Şi totuşi, cum să nu ai măcar o tresărire de mefienţă cînd afli că la Sète, al doilea port francez, după Marseille, la Mediterana, oraşul lui Paul Valéry şi al lui Georges Brassens, oraşul "cimitirului marin" (care nu e o invenţie poetică, există cu adevărat), funcţionează o asociaţie culturală cu numele de "Dacia-Mediterranée"?! Funcţionează, aveam să aflu, de peste cinci ani. A fost înfiinţată de un profesor, psiholog de meserie, Claude Pernin, care - se mai întîmplă, nu ?! - a descoperit România şi pe români din întîmplare, făcînd cîndva, prin anii '70, o excursie prin mai multe ţări din Estul Europei. România i-a căzut cu tronc (expresie neacademică, dar exactă). După '89, a