Din vechimea medievală, şi apoi mereu cu o mare consecvenţă, elita politică românească a urmărit menţinerea, cu orice sacrificii, a statalităţii şi, prin aceasta, a suveranităţii. Înainte de sfîrşitul său previzibil, la începutul secolului al XVI-lea, Ştefan cel Mare, bun diplomat şi strateg, şi-a sfătuit apropiaţii să închine ţara turcilor pentru că regatele dimprejur, deşi creştine, erau mult mai hrăpăreţe, voind să înghită ţara cu totul. Aşa, sub regimul unei suveranităţi formale, desigur plătind haraciul şi respectînd toate celelalte obligaţii, Moldova îşi va păstra statalitatea. Pierdea suveranitatea? Formal (şi, deci, parţial) da. În fapt, ţara va rămîne cu rînduielile credinţa şi obiceiurile ei, fiind ferită de pericolul transformării în paşalîc turcesc, cum s-a întîmplat cu slavii ortodocşi de sud (bulgarii, sîrbii). Politica aceasta a fost urmată şi de domnitorii Ţării Româneşti, cazul cel mai caracteristic fiind cel al lui Constantin Brîncoveanu. Sigur, domnitorul şi fii săi şi-au pierdut, finalmente, viaţa, răpuşi fiind de sultan. Dar ţara, ca atare, şi-a păstrat statalitatea şi, prin aceasta, o suveranitate limitată. Dl Sorin Alexandrescu, în cartea sa Paradoxul român, a numit această strategie politico-diplomatică, chiar "complexul brîncovenesc", pe care a constatat-o ca fiind fundamentală istoriei româneşti. Şi făcînd un pas foarte lung peste timp (secole), aş spune că în august 1940, cînd s-a produs dictatul (arbitrajul) de la Viena, regele Carol al II-lea şi sfetnicii săi, reuniţi în cele două Consilii de Coroană, au decis să accepte, cu mare obidă, condiţiile atroce impuse de Germania şi Italia, (cedarea Ardealului de nord) pentru a menţine, cîtă mai rămăsese, statalitatea ţării, cele două ţări care ne obligaseră să acceptăm dictatul, garantîndu-ne apărarea graniţelor noi existente. De nu s-ar fi acceptat aşa-zisul arbitraj de la Viena, Români