Pentru a scrie despre Paul Daian (care, pentru mine, este mereu si inevitabil Sergiu Filip) mi-a trebuit timp. Autorul recentei Stîngăcia în salut a femeii, al poemelor sororale, al Turmei de porci, al lui Iohann, al Sobolancăi, al De astăzi beau sînge, si al celor Trei poeme este, pentru mine, autorul care se lasă permanent, cu o voluptate nemaiîntîlnită, surclasat de viată.

Poate scriu acest lucru si din pricini obscure si misterioase despre cum si de ce un sentiment poate să existe de-a lungul a zeci de ani. Mă refer, pur si simplu, la faptul că nu pot face abstractie de iubirea pe care i-o port, iubire ciudată si îndelungată.

Sergiu Filip, alias Paul Daian este un autor pe care eu reusesc să-l descriu, oarecum, stîngaci si reversibil (uneori ireversibil) si, în acelasi timp, este autorul faptului că nu pot să-l ajung din urmă niciodată. Independent, mobil si fermecător si, totodată, rigid, imobil si autist, idealist si, totusi, gata să-si sacrifice idealul pentru o himeră cît de cît concretă, S.F. este prototipul acelui fel de aristocrat care se "face" prin-tr-o mare stiintă a negării prejudecătilor de orice fel si se des-face printr-o credintă idealistă în prejudecăti.

Poemele lui sunt poemele celui care neagă, la început, totul, chiar faptul că le scrie, ca apoi, să construiască, cu oboseală, obiectul desfigurat (descompus) cu furie. Cînd concentrate si interiorizate (Poeme sororale, Sobolanca) cînd desfăsurate pe spatii mari si intangibile, poeziile lui Sergiu Filip sunt o fugă, permanentă, sunt un fel de actiune ideală, centrifugă, însă, din care cad, uneori, picături, bolnave, de sudoare. Departe de a scrie o poezie apocaliptică, precum scriu unii critici, S.F. scrie, ca orice aristocrat, la modul feudal, adică, fără dorinta de a se scrie pe sine asa cum este cît cu dorinta de a se proiecta în ide