Teatrul National din Bucuresti si-a deschis stagiunea cu un spectacol mult asteptat: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu. Mult asteptat datorită declaratiilor regizorului, destul de tentante, cum că este vorba de o puternică actualizare a textului, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită numelor din distributie: de exemplu, Zoe este interpretată de Magda Catone iar Tipătescu, de George Ivascu ă mergîndu-se pe un constrast de înăltimi intentionat ales ă Nae Catavencu este Stefan Iordache, Dandanache ă Florin Zamfirescu, Ghită Pristanda ă Răzvan Vasilescu, Tipătescu ă Ion Lucian, Farfuridi ă Mircea Albulescu, Brînzovenescu ă Dan Puric. De cînd Tocilescu si-a anuntat echipa, am asistat, pînă la premiera propriu-zisă, si la un spectacol al culiselor, al comentariilor: că piesa se joacă într-o vilisoară - a lui Tipătescu ă dotată si cu un teren de tenis, că personajele poartă costume, nu din secolul trecut, ci din zilele noastre, si asa mai departe. Evident este un lucru: punerea în scenă a lui Alexandru Tocilescu este cu totul altceva decît pînă acum ă Sică Alexandrescu, Ciulei, Purcărete, Cornisteanu. Este o rupere a traditiei în toate sensurile, care provoacă în toate sensurile, care merge pînă la a împărti lumea în două categorii: pro si contra. Este adevărat că tabăra celor care au primit bine montarea, cu rezervele de rigoare însă, este mai numeroasă decît cea adversă. Conceptia scenografică îi apartine regretatului pictor Sever Frentiu, care nu a mai apucat să-si vadă macheta depăsind faza de proiect, astfel încît realizarea propriu-zisă a decorului îi apartine lui Vali Ighigheanu si lui Cosmin Ardeleanu, iar costumele poartă semnătura scenografei Anca Pâslaru. O pondere cu totul aparte si cu functii multiple o are muzica originală a lui Nicu Alifantis, un compozitor de muzică de scenă care lucrează din