1. Atunci cînd, putin timp după alegerile din 1996, domnul Emil Constantinescu, noul Presedinte al României si al sperantelor noastre, într-o memorabilă întîlnire cu "diaspora" (care se numea încă exil) din Paris, în saloanele Ambasadei, arăta celor acolo adunati că ei sînt "parte integrantă, cu drepturi depline, a poporului român", am crezut că visul de zeci de ani, în sfîrsit, se împlinea. Presedintele se întretinea în particular, cu unul sau altul dintre reprezentantii de seamă ai Românilor din Paris, le soptea, confidential, promisiuni privind viitorul celor ce fuseseră despărtiti de tară din motive politice bine întemeiate, acestia se simteau "integrati" (nu "repatriati"!) în comunitatea românească de "acasă" - si totul, atmosfera, oamenii, nădejdile erau învăluite într-un aer victorios, parfumat cu trandafiri si violete...
2. Este adevărat că nici Presedintele României, nici "exilatii" nu puteau sti ceea ce ascundea viitorul. Nu se stia, bunăoară, că d-sa si partidele Conventiei ă cum au declarat, ulterior ă "cîstigaseră alegerile, dar nu luaseră puterea" - cu alte cuvinte, că trecutul, oamenii, obisnuintele comuniste (mai ales cele din vremea lui Ceausescu) nu puteau fi schimbate de la o zi la alta, nici după noiembrie 1996, după atîtea decenii de comunism sovietic, ceausist si de post-comunism... Ceea ce stiam însă, atunci, tinea de asteptările noastre: ca cei alesi în noiembrie 1996 vor să schimbe ceea ce se putea si trebuia modificat în bine, să facă dreptate, pentru că de Adevăr si Dreptate avem nevoie cu totii.
Ceea ce s-a făcut, mai ales ceea ce nu s-a făcut am putut cu totii să constatăm - si cei din afara granitelor României si cei din tară, adică, asa cum se spunea prin 1990, si "noi" si "voi". Este drept că nu bănuiam, atunci, că reziduurile comuniste erau atît de greu de înlăturat
