Să nu te miri de nimic este calea regală a împăcării cu sinele, implicit cu lumea, un fel de aplicatie joasă a hotărârii de a nu viola tainele lumii, si aceasta fie printr-un fericit temperament care-l salvează pe insul uman încă din născare, fie dintr-o îndelungată si mai adesea amară experientă - problemă de destin. A te mira de toate, pretutindeni si la toată vremea este sublim, pe cât de periculos, o dată ce viata nu-ti îngăduie să stai de o parte si, din foisorul tău, apărat de tăria vânturilor împrejmuitoare, să privesti fără să auzi, dar să gusti spectacolul lumii, acela pe care un mare clasic englez îl judeca drept bâlci al desertăciunilor.

De regulă, omul coborât din foisor trece prin stări alternative, sfârsind, dacă este filosof, a se mânia pe sine, iar dacă nu, a arunca în dreapta si în stânga anatema, vituperând pe seama rânduielilor, cu finalul regret de a se fi născut prea devreme. Ori prea târziu, dacă nu cu însăsi durerea de a se fi născut. Vezi ideile despre viata pe acest pământ ale strămosilor nostri daci - pe cât ne sunt de cunoscute -, atât de deosebite de ale celorlalti strămosi, latini, pusi pe stăpânire si administratie. Pe semne, din această strânsă nepotrivire am rezultat noi, românii, persoane cumsecade, cu oroare fată de politică, iar până în fundul sufletului si mereu muscati de demonul ei, oscilanti între stânga si dreapta, asemeni, pentru propria-ne linistire socotindu-ne de centru, ceea ce, sincer vorbind, înseamnă a nu prea fi de nici un fel. Dar si ispititi a luneca pe derdelusul dictaturii, dacă nu oriunde, măcar într-un sondaj de opinie.

Te pronunti cu starea de spirit a iubirii trădate sau a regretului trădării ă din nou extremele se ating. Si astfel, precum în cărtile sacre, spune sondajul, cei de sus ajunge-vor jos, cei de jos se văd supti în sus ă să nu le vină să creadă!