Sub raportul artei, totalitarismul e socotit o "artă fără strămosi", "inventie absolută a secolului XX". Despotii si dictatorii de pînă-n 1917 s-au multumit cu o literatură apologetică, închinată propriei persoane, fără pretentia de a-si subordona întreaga productie din sfera culturală: "

În ordinea artei totalitare, ei se aflau încă în preistorie, într-o fază artizanală incipientă". Fie că a purtat numele de artă proletară, artă militantă, realism socialist, revolutie culturală proletară etc., asa-zisa artă comunistă pleacă de la paradigma sovietică, introdusă cu forta în tările "lagărului socialist": "Fie că el a fost importat în tropicala Cuba, în dezvoltata si europeana Germanie de Est, în îndepărtatul Vietnam ori în tara noastră, modelul cultural sovietic nu s-a clintit cu o iotă de la structura sa initială, acceptînd, exceptional, doar concesii conjuncturale minime si păstrînd cu îndîrjire esentialul.

În România, atît prima generatie a ideologilor de obedientă moscovită (Mihai Novicov, Mihai Roller, Nicolae Moraru), cît si a doua generatie, de coloratură aparent nationalistă (Dumitru Popescu, Eugen Barbu, Ion Brad), n-au făcut altceva decît să recite, constient sau inconstient, lectia sovietică, variind nesemnificativ intonatia si accentele". La care credem că s-ar cuveni adăugati o serie de semiliberalizanti, care, anticipînd perestroika, au încercat a ameliora, a consolida de facto sistemul comunist printr-o infuzie de intelectualitate, printr-o practică mai "subtilă" a propagandei: Petru Dumitriu, A. E. Baconsky, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Ivasiuc, Marin Preda... Interesantă e circumstanta că, initial, revolutia stîrnise dorinta de libertate a creatorilor, care visau a o corela cu avangarda si cu experimentalismul: "

Într-o astfel de ebulitie fericită aveau să treacă primii ani de după 1917: nimeni nu se gîndea însă că a