Într-un articol apărut în România liberă din 28 noiembrie 1992, d-l Laurentiu Ulici spunea: "În 1985, una din cele mai profunde si personale voci ale liricii contemporane, Ileana Mălăncioiu, îsi surprindea cititorii cu o carte (Urcarea muntelui) care nu semăna mai deloc cu precedentele s...t. După două decenii de locuire a unei realităti poetice de o frapantă singularitate, univers imaginar care-i devenise, cum se spune, masă si casă, si din care trimitea, prin cărti, mesajele unei singurătăti electrizante, cu atît mai seducătoare pentru cititorul de poezie cu cît se dovedea mai de nepătruns, Ileana Mălăncioiu iesea pentru prima dată în realitatea reală, în istorie, carevasăzică s...t. Un veritabil jurnal de bord, asta era, în 1985, Urcarea muntelui, carte ce, apărută printr-o întîmplătoare neatentie a cenzurii, avea să fie numaidecît interzisă comentariilor criticii literare, comentarii care, fără îndoială ar fi descoperit, de la prima vedere, anvergura protestului politic cuprins în poezii. Nici una din cărtile de poezie editate în vremea regimului comunist n-a continut un protest politic mai limpede enuntat".
La data aceea, pentru multi anticomunisti de după evenimentele din decembrie, numele meu însemna ceva si încercau să mă atragă într-un partid, în-tr-un comitet sau într-o comitie, spre a-i da credibilitate. Cu toate că stiam pretul singurătătii, am preferat să rămîn un om liber si să spun, ca si înainte, pe cont propriu, folosind mijloacele profesiei de scriitor, ceea ce am de spus.
Pe fondul de libertate a cuvîntului de care m-am bucurat, la România literară exista totusi un tabu despre care am aflat nu mult după ce mi-am început colaborarea. Nu trebuia să spun nimic despre Laurentiu Ulici, despre Ion Caramitru si despre Soros, pentru că dau niste bani pentru revistă.
Am socotit întotdeauna că miliardarul Soros merită
