Pot mărturisi?! Proştii mă înspăimîntă. Prostia mă fascinează. De ce, de unde, habar n-am. Tot ce ştiu este că aproape m-am născut cu spaima de proşti şi cu ideea fixă că nimic nu poate fi mai rău decît prostia. În prima adolescenţă, pe la 11-12 ani, am păţit un accident. Treceam pe lîngă o casă în construcţie şi chiar atunci un lucrător aflat undeva pe acoperiş a aruncat la întîmplare o găleată pe jumătate plină cu mortar. Un prost, de bună seamă, dar găleata zvîrlită de el mi-a nimerit mie în cap. M-a lovit în ceafă, apucasem să mă aplec puţin cînd am auzit-o vîjîind prin aer. M-am trezit la spital, după nu ştiu cîte ceasuri, cu capul înfăşurat într-un turban de pansamente. Amnezic, nu-mi aduceam aminte nici cum mă cheamă. Memoria mi-a revenit după cîteva zile, dar cicatricea o am şi acum. Se vede bine cînd mă tund scurt. Stimulează tandreţea frizeriţelor, care o mîngîie visător şi delicat. Nu ştiu ce va fi însemnînd pentru ele mîngîierea asta, dar mie îmi aminteşte reflex numai de groaza pe care am trăit-o atunci, demult, după accident: groaza de a nu rămîne "prost". Nu-mi era teamă de nici o altă urmare a loviturii, nu mă înspăimînta nici un eventual beteşug, la o radiografie se descoperise că fusesem atins şi la coloana vertebrală, mi-era însă indiferent, doar asta mă înfricoşa: să nu rămîn "prost". Ceea ce însemna că nici măcar nu mi-aş fi dat seama ce s-a întîmplat cu mine. Fiindcă marele secret al proştilor este că ei nu ştiu că sînt proşti. Niciodată. Pentru ei problema prostiei nu există. Pur şi simplu nu există, aşa cum nu există Dumnezeu pentru ateii veritabili. Forţa lor de aici se trage. Dar ce fel de forţă e forţa prostiei? De ce natură? Ideea că forţa prostiei stă în numărul mare al proştilor mi se pare o prostie. Forţa prostiei nu e o chestiune de cantitate, de asta sînt sigur. La fel, că e invulnerabilă, nu prea mai am îndoieli. Cînd, ia te u