Înţelepţii fotbalului spun că un meci nu generează violenţa; un meci de fotbal oferă doar un cadru favorabil manifestărilor violente. Reală - cîteodată, simbolică - adeseori, violenţa "fotbalistică" apare mai ales atunci cînd "se declanşează elementele profund înrădăcinate, discriminatorii pînă la extremism ale identităţii." Este o situaţie în care "defularea în masă şi posibilitatea de identificare sînt sporite de prezenţa manifestă sau simbolică a unui adversar sau duşman". Asta n-o zic eu, din mintea mea de cronicar sportiv, ci o afirmă reputaţii sociologi maghiari Miklos Hadas şi Viktor Karádi (Fotbal şi identitate civică, în Secolul 20, nr. 4-7/1998, trad. Maria Dinescu). În ceea ce mă priveşte, eliminînd din start riscurile unei analize aprofundate, voi încerca să fac cronica dublei manşe România-Ungaria, partide de calificare pentru turneul final al Campionatului European de Fotbal. O poveste cu voievozi, martiri, fotbalişti, politicieni, gazetari, mulţime, popor. O poveste reală şi simbolică despre identitate şi violenţă. Preliminarii. Secolul IX (sfîrşitul) - secolul X (începutul): voievodatele din Transilvania, conduse de Gelu, Glad şi Menumorut, opun o dîrză rezistenţă năvălitorilor maghiari, dar, după lupte aprige, sînt nevoite să-şi recunoască înfrîngerea. Secolele XI-XII: regii Ungariei Geza I, Ladislau I şi Coloman extind stăpînirea coroanei în Transilvania; timp de 800 de ani, în forme diferite, Ardealul rămîne sub dominaţie maghiară. Pînă în 1918 cînd Transilvania revine la sînul patriei-mume, act istoric consfinţit pe plan internaţional prin Tratatul de la Trianon. Începînd cu acest moment, între cele două state naţionale - România şi Ungaria - se declanşează o frumoasă luptă sportivă. De-a lungul a 50 de ani, cele două ţări dispută 20 de meciuri, oficiale sau amicale, la nivel de echipe naţionale, olimpice sau de amatori. Palmares: 6 egaluri