Cu puţin înainte de ultimele mineriade, două partide din Opoziţie anunţau că "în ţară s-a creat o situaţie pre-revoluţionară". Expresia a revenit de atunci încoace de mai multe ori în discursurile stîngii. De pildă, aşa s-au petrecut lucrurile cu cîteva zile înainte de greva şoferilor bucureşteni de la începutul verii, cînd un notoriu şef de partid din Opoziţie îşi mărturisea îngrijorarea, anunţînd că s-au "copt" din nou condiţiile revoltei. Pe de altă parte, aşa cum orice cititor îşi aduce aminte, atît mineriadele recente, cît şi greva şoferilor au fost calificate de liderii sindicali drept "mişcări spontane". Desigur, anunţarea unei situaţii "pre-revoluţionare" şi constatarea caracterului "spontan" al protestelor se bat cap în cap! Acest fapt nu i-a împiedicat totuşi pe politicienii de stînga să apere, făţiş sau mai discret, clasa proletară aflată în ebuliţiune. Cert e că, în 1999, "situaţia pre-revoluţionară" a devenit - în discursul partidelor radicale de stînga - un clişeu la fel de drag, chiar dacă mai discret, precum erau, prin '90, cele despre "manipulare", "vînzători de ţară", "golani" sau "destabilizare". Şi totuşi, spre deosebire de altele, "situaţia pre-revoluţionară" e o formulă veche. Ea are aceeaşi vîrstă cu marxismul politic (inclusiv cel românesc). Pe drept cuvînt, cei care reiau azi sintagma sînt numiţi adeseori "neocomunişti". Deşi protestează atunci cînd aud această etichetă, preferînd să se recomande, de pildă, ca "social-democraţi", formulele folosite îi trădează. Căci aiurea nu există azi nici un partid social-democrat (sau socialist) care să mai pomenească de stări revoluţionare sau pre-revoluţionare. Descrierea peisajului politic, înţelegerea acţiunii şi proiectarea strategiilor social-democrate se fac în funcţie de cu totul alte repere. Pentru veritabilii social-democraţi, revoluţia a murit. Starea pre-revoluţionară e o relicvă de uz