A vorbi despre violenţă ca soluţie a reglării unor situaţii şi despre violenţa gratuită înseamnă imediat a reflecta asupra relaţiei între individul uman şi violenţă, relaţie care ne apropie de ideea existenţei unui potenţial de agresivitate a speciei umane. Ajungînd în acest punct, problemele se complică teribil şi aruncă o umbră de scepticism asupra finalităţii educaţiei şi eforturilor de schimbare a mentalităţilor. Nu mă îndoiesc de faptul că oamenii diferă ca potenţial de violenţă şi nici de faptul că societăţile diferă în privinţa atitudinii faţă de manifestarea violenţei, fie ea simbolică sau fizică. Să luăm, de pildă, cazul Suediei, pe care, din perspectiva violenţei, Sophie Body-Gendrart şi Kristina Orfali, istorici ai vieţii private, o numesc o societate "catifelată". Există, fără îndoială, raţiuni pentru care Suedia s-a catifelat şi, indiferent de asprimea comportamentelor, catifelarea pledează pentru posibilitatea schimbării. Nu putem măsura violenţa unor societăţi coborînd istoric, dar putem spune cu certitudine că trecutul tuturor popoarelor conţine şiruri întregi de violenţe atît în zona privată, cît şi în cea publică şi că, mai mult decît atît, grupuri întregi de oameni au fost victimele violenţei altor grupuri. Să ne amintim de filmul "Petru cel Mare", cînd la nunta sa, tatăl miresei i-a oferit ritualic cnutul cu care tocmai îşi altoise preţioasa odraslă pentru a-i delega dreptul de a-l folosi atunci cînd era cazul. Să ne amintim de căderea oraşului Constantinopole, cînd atacatorilor pentru a fi motivaţi li s-a promis libertatea deplină ca trei zile după victorie să tîlhărească, jefuiască, omoare şi violeze tot ce le iese în cale. Războaiele au fost şi încă sînt descătuşări de violenţe inimaginabile. Şi totuşi se fac eforturi pentru a stăvili violenţele, indiferent de contextul manifestării lor. Suedia s-a catifelat pentru că violenţa a fost urm