"Zece ani de eşecuri". Cu acest titlu începe un dosar dedicat de săptămînalul italian Liberal (23 septembrie 1999) rolului pe care îl (mai) are Organizaţia Naţiunilor Unite în lumea de astăzi. Dintre cele circa treizeci de acţiuni de peace keeping sau peace enforcing promovate de ONU începînd din vara lui 1989, majoritatea în Africa şi în Balcani, revista le rezumă pe cele mai importante, terminate însă fie cu retragerea trupelor şi a personalului ONU (Somalia, 1994; Angola 1998), fie cu scandaluri în care au fost implicate "căştile albastre" (Bosnia, 1993-1995), fie cu o înrăutăţire a situaţiei din zona de intervenţie (Ruanda, 1994). În sfîrşit, în conflictul din Kosovo, Organizaţia a fost practic exclusă de la gestionarea politică şi militară a crizei, acest rol revenind, cu acordul Consiliului de Securitate, forţelor NATO. Picătura care a umplut paharul a fost însă recenta "baie de sînge din Timorul de Est", observă editorialistul Renzo Foa, în timpul căreia "Consiliul de Securitate n-a fost în stare, zile de-a rîndul, nici măcar să se reunească", deşi "fusese informat încă de la jumătatea lunii august de ceea ce se pregătea, de planificarea masacrelor şi, mai ales, de strînsa colaborare dintre armata indoneziană şi bandele paramilitare". Acest nou faliment impune un bilanţ, pe care Renzo Foa nu ezită să-l facă: "Din 1989, adică de la sfîrşitul împărţirii lumii în două blocuri, ONU apare ca o instituţie cu o capacitate aproape inexistentă de a înfrunta crizele politice, de a preveni conflictele şi de a opri masacrele în masă". Şi, chiar dacă toate acestea se întîmplau şi înainte de 1989, Renzo Foa crede că în ultimii ani ONU a devenit o adevărată "fabrică de dezastre"; aşa încît o reformă este absolut necesară pentru a revitaliza instituţia. În ce fel, însă? "Nu e o întîmplare faptul că, în ultimul deceniu, ONU a putut fi doar controversatul notar al singurel