Îmi plac bătrînii Am o veste proastă şi una rea. Cu care să încep? Aleg eu. Vestea cea rea: m-am hotărît să vă scriu totuşi, pe o temă mai veche, fără să mă las inhibat de întîrziere. Conflicte între generaţii, aşadar. Îmi plac bătrînii. Mi-au plăcut întotdeauna. Chiar şi cînd eram mic mă atrăgeau nu doar cei buni, ci şi cei morocănoşi. Îi ascultam - şi îi ascult şi acum cu mult drag, depănîndu-şi poveştile: cum se distrau, care le erau jocurile, cum erau fetele, cum fumau pe ascuns ţigări comerciale. "Pe-atunci nu erau domni, ca acu' - îmi spune tanti Dida. Lumea asta făcea: se ducea la cîmp. Şi ca să poată să lucreze dimineaţa pe răcoare - la coasă, la sapă, dormea omu' acolo, peste noapte, cu nevasta. Aşterneau o treanţă, în iarbă, se întindeau unu lîngă altu şi, după un timp, se-auzea nevasta: - Iancule! Şopîrla, Iancule!; - Taci de, că eu sînt, răspundea omu'" - şi mă priveşte hîtru, tanti Dida, cu cei 75 de ani pe care îi împlineşte chiar azi. Iar eu mă simt mai bine ca în orice discotecă. Ceea ce mă desparte de alte generaţii nu e mai mult decît ceea ce mă desparte de generaţia mea. Mentalităţi învechite fac posibilă izgonirea bătrînilor din casele lor, la azil sau aiurea, de către propriii copii. Mai ales în familiile nevoiaşe, unde proprietatea asupra casei sau a locului reprezintă cheia de boltă a existenţei. Civilizaţia, nivelul mai ridicat al veniturilor, educaţia în favoarea construirii unei cariere transformă conflictul, în familiile moderne, în unul cu final amiabil. Într-o epocă în care e la modă ca tînărul să facă meditaţie cu doi profesori la aceeaşi materie pentru a-şi asigura admiterea într-o şcoală superioară, relaţia părinte-copil stă sub semnul lui să vedem cum te comporţi. O replică de genul: "Cum te duci tu la Sighişoara, doar cu sacul de dormit? Ce vrei tu să devii? Vagaboanda munţilor?" poate fi înghiţită înainte de a fi rostită, dac