O prerogativă a regelui stipulată atît în Constituţia din 1866 cît şi în cea din 1923 era că suveranul numeşte şi revocă miniştrii. Potrivit acestei prerogative, de regulă odată la patru ani, regele, după consultări formale cu oamenii politici, încredinţa unuia dintre ei (de obicei şeful partidului pînă atunci în opoziţie) formarea guvernului. Acesta îl alcătuia de îndată, noul cabinet de miniştri depunea jurămîntul primea, din partea suveranului, decretul de dizolvare a parlamentului şi organiza neîntîrziat noi alegeri, pe care le cîştiga invariabil (se cunoaşte un singur caz, în istoria parlamentarismului român - alegerile din decembrie 1937 - cînd guvernul nu a cîştigat alegerile pe care le-a dirijat, fiind silit să demisioneze), asigurîndu-şi majoritatea parlamentară necesară pentru a putea guverna. Acest sistem era, el însuşi, o gravă violentare a principiului electoral. Democraţia, ea însăşi, era violentată, de vreme ce la fundamentele ei se afla falsul. Dar dincolo de asta (sistemul electiv), mă grăbesc să adaug, democraţia funcţiona asemenea altor ţări cu regim democratic. Exista pluripartidism, parlamentul funcţiona perfect, cu o opoziţie legiuită, se rosteau interpelări şi discursuri (şi ce discursuri datorate unor mari oratori!) potrivnice legilor iniţiate de guvern, presa era liberă şi actele guvernamentale erau comentate critic, funcţiona strict separaţia puterilor în stat, cunoscîndu-se cazuri cînd justiţia a pronunţat verdicte împotriva unor iniţiative guvernamentale (ca, de pildă, în memorabilul episod, din 1911-1912, privind legea tramvaielor electrice din Bucureşti). După o apreciere a regretatului istoric Vlad Georgescu democraţia în România nu era perfectă ci perfectibilă. Desigur, trebuiesc semnalate mari deosebiri, în sistemul electiv, între constituţia din 1866 şi cea postbelică din 1923. Potrivit celei dintîi bazată pe cens, adică pe ve