Recentele discutii despre manualele de istorie ă purtate pe un ton incredibil de violent, pasional, apocaliptic - dezvăluie lucruri surprinzătoare. În zece ani de la disparitia limbii de lemn si a ideologiei centralizate, după explozia atîtor limbaje si discursuri diferite, variate, adesea nonconventionale si nonconformiste, cel putin o zonă nu s-a clintit, pentru surprinzător de multi cititori. Sensibilitatea aparte cu care se reactionează la discursul istoric (care pare a fi considerat, ca si stagiul militar, un fenomen opresiv dar necesar), e împinsă dincolo de limitele normalului. Istoria pare să rămînă un spatiu al majusculelor si al cliseelor, al dogmelor de nediscutat. De fapt, discursul istoric idealizat si regretat ă cel impus de manuale în timpul mai multor decenii de cenzură si presiune ideologică - cuprindea două elemente importante, reunite sau alternative: vagul abstract si emfaza sentimentală; ambele asigurau solemnitatea Istoriei. Schimbările de paradigmă ale stiintei istorice au rămas deocamdată fără efect la nivelul perceptiei publice. Orice modalizare si relativizare si mai ales orice referire la viata cotidiană sînt respinse cu oroare din spatiul sacru. Desigur, cel mai mult supără continutul, punerea în discutie a ierarhiilor, disponibilitatea de a adopta mai multe perspective, acceptarea privirii din afară. La nivel pur discursiv, cea mai surprinzătoare reactie mi se pare, însă, respingerea tonului relaxat al normalitătii.
O reactie caracteristică - deplîngerea "modelelor", a "efigiilor" desacralizate -, pune într-un număr recent de ziar ("Cotidianul", 6. oct. 1999), un titlu tipic de stire de senzatie - "Împăratul Traian era tuns cu breton" ă deasupra unui citat din noul manual de istorie incriminat: "Împăratul este reprezentat în tinută de gală, întruchipînd imaginea Romei imperiale la apogeul puterii ei. Echilibrul
