Au apărut, în ultimii ani, două monografii despre Iuliu Maniu, datorate dlor Ioan Scurtu si Apostol Stan. Sînt monografii, cu deosebire cea a dlui Apostol Stan, corpolente, bine documentate, doldora de fapte si riguros construite. Amîndurora le lipseste spiritul psihologic de interior, care să dezvăluie ceva din fibra intimă a comportamentului ilustrului om politic. Si, pe deasupra, sînt cu totul biografice, examenul critic lipsind cu totul. De abia anul trecut, în cartea dlui Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, în ultimul capitol aflăm cîteva observatii menite să surprindă, obiectiv, asupra unor trăsături psihologice negative precum aceea a refuzului actiunii si a asumării responsabilitătii înalte, o anume abulie, catastrofală totusi, pentru un om politic de primă mărime. E ceea ce reiese si din cartea de convorbiri a dlui Adrian Niculescu cu regretatul Emil Ghilezan, care a rămas neplăcut surprins de faptul că imediat după 23 august 1944 prim-ministru al tării era un general oarecare si nu, cum s-ar fi cuvenit, chiar seful recunoscut al opozitiei democratice, Iuliu Maniu. Întrebat de ce această anomalie, marele bărbat de stat a răspuns că nu si-a putut asuma această înaltă responsabilitate pentru că rusii pretindeau suprematia asupra Basarabiei si Bucovinei de Nord. Si astfel de procedee s-au mai produs în prestigioasa activitate politică a lui Maniu (de pildă, la 8 iunie 1930), cînd, la instalarea pe tronul tării a regelui Carol al II-lea, a cedat pentru o săptămînă, functiunea de premier pentru a rămîne consecvent cu promisiunile făcute regentei. Si mai sînt si alte asemenea cazuri, cel fată de suveran, căruia îi reprosa acuta carentă morală, provocînd, prin această atitudine, pierderea guvernării PNT din 1933 pînă în septembrie 1940. Se poate spune că Iuliu Maniu a fost, negresit, un mare caracter, însufletit de o inegalabilă tinută morală. Întrebarea e d