Am asteptat cu nerăbdare si totodată oarecare rezervă dezvelirea monumentului ridicat întru slăvirea memoriei lui Iuliu Maniu, situat în plin centrul Capitalei, într-o portiune a spatiului ce desparte Calea Victoriei si Biserica Kretzulescu de strada Academiei si clădirea fostului Comitet Central. Rezerva pornea de la faptul că până atunci văzusem numai macheta si chiar si aceea nu în original ci reprodusă într-o gazetă. Cum stiam că o machetă poate fi înselătoare si că reproducerea prin tipar pe o hârtie obisnuită de ziar agravează adesea denaturarea inevitabilă a proiectului initial, m-am ferit să trag concluzii înainte de a lua cunostintă de rezultatul final.

Ori, rezultatul mi-a întrecut asteptarea, pentru că ceea ce a obtinut Mircea Spătaru demonstrează o concordantă sui generis, deplin conturată, a continutului de substantă cu imperativele incomode ale expresiei formale, fenomen mai rar întâlnit ă as spune chiar foarte rar întâlnit - în plastica noastră statuară cu substrat ideatico-politic. Ca să mă fac mai limpede înteles invoc cu referire la trecutul interbelic exemplul cel mai grăitor, de nimeni altul atins până atunci, pe care îl constituie în constiinta mea statuia închinată de Corneliu Medrea Părintelui Vasile Lucaci, prestigiosul luptător ardelean. Nu fac o comparatie între cele două viziuni, despărtite de specificul unor conventii mult diferite în intervalul de ani care îi separă. Spătaru nu descinde decât fragmentar din ceea ce oferă ca lectie creatia lui Medrea; adresantul acestuia apartine unei epoci dispărute, desi poate nu e cu totul întâmplător că ambii eroi ă si Vasile Lucaci si Iuliu Maniu - s-au ilustrat, ca militanti politici transilvăneni în slujba unuia si aceluiasi ideal national si si-au aflat interpretul statuar cel mai potrivit, iesit din mediul artistic tot al tinutului nostru transcarpatic, mediu caracteriza